luni, 14 iunie 2010

In sfarsit eu


        Probabil aceasta este prima si ultima postare care se va referi la mine.  De ce?  De ce tocmai acum vin doar sa ma prezint?  Sa va spun cine sunt  si ce caut aici cu un blog?  Pai, habar nu am.
Eu sunt acum aici. Si am zis ca voi vorbi despre mine. 
        Ei bine am mintit din nou.  Sa fim seriosi cine poate vorbi despre el?  :"Sun inteligenta, desteapta, frumoasa si amuzanta.Iubesc viata si cea mai mare problema legata despre lume este pacea"  Mda cum sa nu?  Nu sunt in stare sa vorbesc despre mine. Nu stiu nimic despre mine. Da, e adevarat am un nume, o familie, o adresa, am chiar si un numar (adica CNP este un numar care ni se da la fiecare la nastere; referitor la numar este foarte amuzant, adica ne putem striga "hei tu 2356487245, vino putin", este foarte amuzant. "Oamenilor mari le plac cifrele").
       Dar ce sunt toate astea?  Sunt simple  etichete, sau cartonase care ni le-a dat cineva.  Cu ce drept numai el stie, dar nu conteaza.  Eu nu sunt un nume, nu sunt o familie, nu sunt un numar. Dar atunci ce sunt? Habar nu am.  Am sentimente, am trairi, am prezent, am un trecut de care nu sunt neaparat sigura, adica este ca un vis  si totusi a existat.



            Cine sunt eu veti afla numai dupa ce voi muri.  Pana atunci nu aveti nicio sansa sa descoperiti.  Ceea ce va ramane in urma mea va fi exact ceea ce sunt eu.  Nu vreau ca dupa 100 de ani ce eu voi muri sa imi aud din nou numele, sau vorbindu-se despre mine "pai a trait intre 1994 si ...  .  A fost o ....."  este cea mai cruda pedeapsa pe care as putea-o primi. Spun asta pentru ca am fost obligata sa vorbesc in acest mod despre oameni.  Oameni care au avut sentimente, care au iubit, care au trait si in urma carora au ramas doar cifrele si  cuvintele fara viata, fara suflet.  Este trist. (am vorbit de parca o sa ajung o celebritate, o sa imi gasesc numele in cartea de istorie, insa este un aspect al vietii).



          


             Nu ma tem de viitor. Ma tem de prezent. Ma tem ca ma voi pierde. Dar ce e frica?  De ce o simt? Nu conteaza nu exista frica decat sentimente diferite.  In fiecare secunda simtim acelasi lucru, avem aceleasi sentimente dar amestecate diferit si in proporti diferite. Doar nu credeati ca  existe o infinitate de sentimente,asa ca aveti grija. Epuizarea resurselor finite este treaba tuturor, deci lasati-o mai usor cu sentimentele.  Am glumit, sentimentele sunt singurul lucru care ii dau vietii un motiv.  Tocmai am descoperit scopul vietii:  Pentru a nu se lipsi omul de placere i s-a dat viata pentru a simtii sentimente.
Ironic pana la urma. Adica durerea este si ea un sentiment, durerea si suferinta si inca cateva de acest gen sunt cele care  ne spun ca viata este cruda si grea si totusi noi traim pentru a le simtii si pe ele, ca o placere.
          

Am sa imi  inchei monologul   [I am who I am because of everyone...]

2 comentarii:

  1. Oare de ce ai impresia ca in mormant iti vei gasi eul? Ca vei stii cine esti? Ar fi ilogic sa-ti dea cineva explicatii pentru locul pe care-l ocupi in Univers, ca doar e locul TAU. Cu alte cuvinte, esti responsabila de cine esti, ce faci, ce dregi. Dar daca tie teama de timp, niciodata nu te vei gasi pe tine. Probabil in clipa mortii orice fobie se spulbera si de aceea ai speranta ca te vei gasi. Dar daca tocmai dupa ce ai murit vei stii cine esti, la ce bun?
    Apropo, durerea nu-i un sentiment. Durerea e strict fizica. Agonia e un setiment [sau, cum ai spus si tu, suferinta.].
    Iti dau dreptate, probabil ca noi traim ca sa simtim. Dar se naste o ecuatie: daca a trai = a simti si a simti = placere, de unde ca a trai = placere? Nu-i intotdeauna asa.
    In orice caz, fraza mi-a placut, mi-am si inchipuit plagile lasate de agonie pe suflet, sau fericirea, ca o bataie de inima ce strapunge corpul.
    P.S. Nu-i lasa pe ei sa te domine, caci altfel nu-ti vei gasi eul. Never.

    RăspundețiȘtergere
  2. nu am spus ca in mormant imi voi gasi eul. Am spus ca numai dupa ce voi muri "voi ma veti" cunoste. Ideea este ca pe decursul existentei, sufletul sau personalitatea sufera modificari, astfel cunostinta final este la sfarsit, atunci cand sufletul nu va mai suferi nicio modificare.

    Si durerea este un sentiment. Este probabil cel mai clar, dar totusi este un sentiment, trebuie sa il experimentezi. De exemplu simti ca te doare piciorul, sa zicem ca nu, acum concentreaza-te putin si vezi ce simti, o tensiune enervanta sau ceva de genul acesta, acum gandeste-te la amorteala sau la ceva durere, si o vei simti fara ca macar sa iti atingi piciorul. Unde am vrut sa ajung cu asta. Ideea este ca nu este pur fizic tine de mentalitate, daca chiar vrei sa te doara, conteaza bineinteles factorul care declanseaza sentimentul. Fiecare sentiment este declansat de un factor extern, si toate sunt fizice. Deci fiecare senzatie poate fi numita un sentiment. Deci durerea este un sentiment.

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea.Parerea ta chiar conteaza!