marți, 17 aprilie 2012

E doar un joc


Te-am vazut, nu poti nega. Te-am simtit si stiu ca si tu. Ai inchis ochiii cand te-ai intors cu spatele sperand ca voi disparea si asa a si fost. Am disparut, poate pentru totdeauna. De ce? Pentru ca asta iti doresti. Nu am sa incerc sa te aduc inapoi. Nu am sa incerc sa te fac sa te razgandesti. Daca asta e ceea ce vrei eu nu pot sa iti reamintesc ce era important odata. Daca e o gresala nu pot spune. Dar daca e, atunci nu e a mea. Tu esti cel care a renuntat, poate eu nici nu stiam ca incerci, dar toate astea nu mai conteaza. Maine e o noua zi, o zi in care voi merge mai departe, in care voi gasi o noua licarire de speranta, o noua amagire. Dar se poate spune ca am crescut, nu pot spune ca am avut de la inceput asteptari. Chiar credeam ca totul a fost doar o joaca din plictiseala. Nu te condamn in niciun fel, deoarece mi-ai dat de inteles de la inceput ca e un joc practicat de tine cu orice ocazie, doar din plictiseala, dar cred ca pot afirma ca unele lucruri au fost din obligatie. Si totusi ce pot schimba? 

Zilele treceau, un strat de praf se adauga in fiecare zi peste aminitirle de odinioara. Nimic nu mai era ca atunci, parca nici nu s-a intamplat, a fost doar un vis indepartat. Parfumul tau nu mai are niciun farmec, iar amintirea e numai un obicei de care nu pot scapa. Totusi nu voi invia amintirile.


M-am straduit sa renunt la zidul care ma proteja de incercarile lumii de a patrunde si de a ma rani, dar acum l-am ridicat din nou si l-am intarit. Nici nu stiam de existenta lui pana sa incerce ,din nou cineva, sa treaca de el. Dar te-am iertat, probabil e inevitabila  reintalnirea, dar nu imi doresc sa am vreo asteptare, nu imi doresc sa repet ceva, e doar un joc, un joc care poate crea suferinta daca uitam de reguli sau daca aducem jocul in realitate. Reintalnirea? Da, sigur va avea loc, sper doar ca nu mai repede decat ma astept, daca m-ar lua pe nepregatite nu voi apuca sa imi construiesc o atitudine. 


Totul e un joc, si cine castiga? Castiga cel care joaca cel mai bine. In acest joc trebuie sa te prefaci. Decorurile se schimba, trebuie sa improvizezi, actorii raman aceeasi, plus minus cativa oameni de decor, dar in principiu aceeasi, regulile sunt aceleasi. Uneori se triseaza, sau poate e o regula. Oricum cea mai importanta regula e sa joci indiferent, exact ca la poker, nu ai voie sa afisezi vreo emotie, daca faci asta ai pierdut jocul instantaneu. De ce? Pentru ca atunci jocul va deveni real. Unul dintre jucatori isi va da seama ca e real, iar celalalt isi va dea seama cat de neimportant este defapt.


Oamenilor le place sa traiasca in incertitudine. Le place sa nu fie siguri de un lucru, decat sa fie sigur de un dezastru. Certitudinea ii distruge pe oameni. Chiar daca nu vor sa recunoasca toti se simt confortabil intr-o minciuna. Intotdeauna minciuna va fi mai frumoasa decat un adevar. Minciuna te mangaie in timp ce adevarul te distruge.








Asadar zilele treceau, am ajuns dintr-un joc pe care il exersam zilnic. Aveam toate scenariile in cap, toate posibilitatile, dar dupa un timp jocul a disparut. Toate scenariile s-au contopit intr-unul si a devenit adevar pentru mine. Nu are rost sa joci un joc de unul singur, ai castigat inainte sa inceapa jocul iar eu stiam asta. Curios era ca nu am suferit, nu mi-am dat voie sa sufar. Tu nu stiai de joc deci nu ai cum sa observi ca ai castigat. Am refuzat sa te mai caut, am refuzat sa imi pese.


Intr-un final am ajuns la concluzia ca barbatii sunt fiinte carora nu le pasa, ele au un scop, sunt fiinte rationale, nu exista sentimente. Au orice scop dar nu implinirea emotionala, iar noi femeile suntem mai interesate de sentimente decat de scopuri. In mintea mea aceste doua moduri de existenta nu au cum sa traiasca in armonie, asadar singura solutie a fost sa adopt modul de existenta opus, sa nu mai simt, sa nu imi mai pese. M-am autodistrus si nimeni nu vrea sa lipeasca ce-a ramas. Incerc sa ma adun singura, dar nu am lipici, incerc sa renasc dar viata nu imi ofera nimic nou, asadar raman imprastiata, astepand ca cineva sa vina sa ma lipeasca sau macar sa ma adune, dar ce primesc in schimb, cioburi calcate in picioare. Asadar voi ajunge un praf pe propria amintire.


Deci te rog, nu trece de zid daca nu esti in stare sa ma aduni, caci voi deveni un praf.



miercuri, 11 aprilie 2012

"Trecutul si prezentul sunt a filei doua fete"

Treceam pe aceleasi strazi pe care le conosc de mai bine de 10 ani, privind aceleasi lucruri care au fost acolo  din totdeauna. Si totusi totul s-a schimbat. Straduta pe care mergeam in fiecare zi s-a micsorat. Tufisul in care intram cati mai multi atunci cand ne ascundeam la " ascunselea" sau crapaturile din asfalt care ne spuneau pana unde avem voie sa trecem, erau acum lipsite de orice farmec.  Copacul ,sub care erau cele mai multe furnici si care dadea cele mai mici cirese, a disparut  ca si cum nici nu ar fi fost vreodata acolo. Treptele care uneori credeam ca reprezinta un munte, alteori erau scaunele comfortabile la " flori, fete si baieti" sau " am venit din america" acum sunt doar scari.  Nisipul care devena uneori deosebit de apetisat , atunci cand faceam placinte si prajituri de noroi, sau devenea o bomba pentru tabara adversa, si uneori drum pentru masinutele noastre, acum e doar noroiul care iti murdareste incaltamintea.  Uneori sapam pana in China, in nisipul care era destinat constructiilor.  Cand cineva spala covoare sau isi spala masina , noi deveneam constructori desavarsiti, modificand cursul apei si construind baraje pe langa canale.  Burienile erau marfa pentru magazine, pietrele deveneau porti la fotbal, minile noastre devenau lanturi de nepatruns, o bucata de creta era motivul unui nou joc. Serile erau cel mai trist lucru care se intampla.
Amintindu-mi toate aceste lucruri marunte a fost ca o plimbare printre amintiri. Cu fiecare pas pe care il faceam vedeam din nou toti copii care se jucau, le vedeam fetele fericite si senine, fara nicio grija,  le vedeam lacrimile atunci cand cadeau si se loveau, dar realitatea s-a intors. Plimbarea mea s-a sfarsit, iar lucrurile care m-au facut sa ma intorc in trecut m-au lovit peste fata, iar acum priveam spre viitor. Toti acei copii fericiti si senini crescusera. Fetele lor nu mai erau senine, au acum cate o umbra ici si colo, unele de neliniste, altele de suparare sau ingrijorare. Unii dintre ei nici nu se mai cunosc, altii sunt atat de ocupati incat trec in nepasarea lor pe langa tine fara sa isi aminteasca bucuria de ieri.
Dar, e oare si vina mea? Oare eu i-am lasat sa treaca pe langa mine fara sa ii intreb ce mai fac, fara sa ii salut? Si daca am facut asta, cum imi pot indrepta gresala? Daca ii voi saluta oare imi vor raspunde? Daca voi arata macar o farama de recunoastere oare lucrurile se vor schimba?