luni, 20 septembrie 2010

Capitolul 4. In cautarea unui prieten.


Bryan Adams - Sound The Bugle




                                                          Capitolul 4. În cautarea unui prieten   


             Azi e luni, ceea ce inseamna ca am timp pana sambata sa fac rost de o prietena. Problema este doar ca nu am un motiv exact pentru a chema pe cineva sa vina la mine. Adica e doar inceputul semestrului, nu pot folosi scuze ca:" sa studiem pentru bac" sau "sa ne facem tema la mate" sau orice chestii care ar fi mers in mijlocul semestrului. Pe de alta parte am incercat atat de mult sa tin pe toata lumea la distanta incat  vor fi foarte reticenti cand vor trebui sa vorbeasca cu mine. Si mai e ceva.  Motivul meu de liniste m-a parasit.  Nu a mai aparut .  De asta ma temeam cel mai mult, daca nu voi mai fi in locurile in care am fost impreuna , nu va mai aparea.  Si se pare ca nu mai este. Cel mai mult ma tem de faptul ca nu va mai exista nimic. Mirosul lui, atingerea lui, privirea lui, toate vor fi doar vorbe goale. Va ramane un simplu om care a trecut prin viata mea si apoi a plecat, nemaiinsemnand nimic. 

        Prima incercare.

-'Neata!
-aaa..  Buna dimineata!  Ce i-am speriat.
-Ce faceti?
-Bine.  Tu?
-Bine. Super, cred ca asta pune capat conversatiei.

Mai bine mi-as gasi un loc langa o persoana cu care pot conversa cat de cat.
Am vazut un loc langa o fata care parea draguta, nu imi mai aminteam numele ei dar cred ca am facut cunostinta.

- Pot sa stau aici?
-Aaa...  Uau asta da uimire.  De fapt  trebuie sa vina Carla.  Asta ti se intampla cand nu ti minte numele. Cine e Carla?
-A  e ok .
-Sper ca nu te superi!?
-Nu, nu, stai linistita.


Macar mai sunt destule locuri.  Am ajuns mai repede la scoala pe considerentul ca voi  incepe cautarea unei prietene.  Se pare ca m-am pripit.

Urmatoarele 2 incercari de a conversa s-au terminat la fel. Se pare ca toate locurile sunt pastrate.  Deci m-am asezat ca de obicei intr-o banca unde nu era nimeni si am asteptat sa treaca timpul.  Am incercat sa nu inchid ochii mai mult de 1 minut, si asa era prea mult, dar aveam nevoie.  Pana la inceputul orei nu s-a asezat nimeni langa mine.  Cu siguranta un intarziat era osandit sa stea langa mine astazi.

Si totusi astazi se pare ca nu a intarziat nimeni, un absent probabil.  Dar la strigarea catalogului nu  am auzit niciun "absent"  chiar daca nu am ascultat.  Mai este o banca in plus?  Asa se pare.

Prima pauza, a doua sansa.

Un grup de fete era in curtea scolii. Am recunoscut cateva dintre ele si m-am dus acolo.

-Hey fetelor!  De unde atat entuziasm pe fata mea?
-Si deci cum a fost la intalnire?
-Aaa, pai dupa ce ne-am plimbat  ....     Am iesit din cerc si m-am indreptat spre o banca.

Avea vreun rost? Adica nu prea mai aveam cum sa ma imprietenesc cu vreo fata.  Dar stiu ca nu am cautat intr-un loc.  De obicei cu fetele care nu fac parte dintr-un niciun grup , este mai usor de conversat.  Asa ca m-am indreptat spre clasa.

-Buna!
-Buna!
-Ce faci?
-Bine. Ma pregateam pentru mate.
-Ooo.. Mate. Iti vine sa crezi ca avem asa de mute teme deja?
-M-am obisnuit cu stilul profei. Mereu face la fel dar nu da teme de vacanta si pe la sfarsitul semestrului o lasa mai moale.
-Suuper.
-Si tu, ce faci?
-Tocmai am fost sa iau o gura de aer curat.  E innorat afara dar e placut. Nu vrei sa vi si tu?  Mai sunt 5 minute de pauza.
-Nu multumesc.  Atat doar multumesc?  Ma surprinde , de obicei oamenii vor sa se justifice atunci cand resping o propunere.
-Bine, cum doresti. Nu vrei sa treci pe la mine sambata sa facem niste teme?
-Aaa...  nu stiu ce sa zic.
-Daca nu vrei nu e nicio problema.
-Am planuri cu familia week-end-ul urmator, imi pare rau.   Bun uite ca apare si justificarea.

-Ok mai vorbim.
-Da.

Nu exista nicio sansa sa reusesc sa conving pe cineva sa vina la mine sa invatam.  Uite fetele cu care am incercat sa vorbesc in pauza. Cum le cheama oare? Asta ti se intampla cand nu esti interesat. Nu conteaza o las balta.

-Micaela?
-Da?
-Ai invitat pe cineva la tine?
-Da dar nu poate veni, obligatii de familie.
-Aaa.. ce pacat!  As fi vrut tare mult sa iti cunosc prietena.


O alta zi fara succese.  Azi a plouat iar drumul pe care a trebuit sa il strabat pe jos a devenit invizibil ochiului meu, deci a trebuit sa ma opresc de multe ori pentru a-mi reface vederea, astfel am intarziat la scoala.

Am inceput sa alerg si pentru ca nu vedeam nimic in fata ochilor am cazut in mijlocul terenului de sport. Noroc ca toata lumea era deja la ora. Am ramas in ploaie nevazand nimic in fata ochilor.  Trebuia sa imi gasesc ghiozdanul si umbrela dar nu le puteam vedea.  M-am relaxat si am inchis ochii.  Am stat asa 1 minut dupa care am auzit un zgomot in apropierea mea.  Am presupus ca  e portarul sau ceva ingrijitor deci am incercat sa ma calmez.

-Te simti bine?  A spus o voce masculina, aflata foarte apoape.  Vocea nu parea a fi a unui om invarsta deci am incercat sa ma ridic.
-Da sunt bine.
Am deschis ochii dar privirea imi era inca incetosata. Am inceput sa ma ridic incet si am simtit cum o mana ma prinde de brat.
-Ma descurc multumesc!  Si m-am smucit insa bratul ma prins din nou.
Prin ceata din fata mea mi-am vazut gheozdanul , l-am luat si am plecat.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Capitolul 3. Indrazneste sa te misti.


Switchfoot - Dare You To Move


                                                                                                                                                                                                                 Capitolul  3. Îndrazneşte  să     te  mişti  



   A inceput si ultimul an de liceu. Ce pot sa spun?  Pe de-o parte e bine si pe de alta parte nu.  Nu e bine pentru ca a trebuit sa ma mut la alt liceu.  Si este bine ca nu m-am mutat la un liceu  pentru oameni cu dezabilitati.  Mai este bine si pentru ca  oameni nu stiu de problema mea.  Ochiul cu "problema"  arata ca un ochii normal, nimic deosebit, nicio schimbare, deci asta este perfect.  Astfel as spera ca noii mei colegi sa nu observe. Urasc mila cu care ma privesc oamenii.  Singurul care stie de problema mea este directorul si l-am rugat sa pastreze secretul.

Prima zi a fost un cosmar.  A trebuit sa imi tin ochiii inchisi  din 10 in 10 minute,  cea ce ii facea pe  ceilalti sa se uite ciudat la mine. Purtam un tricou albastru deschis si o bluzita cu fermoar peste. M-am gandit sa nu fiu prea eleganta pentru prima zi. Stilul sport arata indiferenta uneori, si spre bucuria mea nu atrage atentia.
  Diriginta ma prezentat in fata clasei, zambitoare si neincrezatoare.  Apoi m-am asezat cat mai in spate in clasa, adica in a 2-a banca (ultimele erau ocupate).  Dupa ce si-a terminat si diriginta discursul am fost libera sa plec.  Toti colegii au vrut sa iasa la un suc, si se chinuiau sa ma intrebe daca vreau sa merg. Ce dragut sa le pese de mine.

-Micaela, nu? mi s-a adresat un baiat inalt, cu par saten, care parea ca vine la taiat.
-aa.. Da.
-Buna!  Eu sunt Andrei.  Noi mergem la un suc, vrei sa vi?
-Aaa... Nu stiu ce sa zic. Sunte-ti siguri ca vreti sa vin cu voi?
-Da ! de ce nu?  A spus-o de parca incerca sa se convinga pe el.
-Bine atunci.
-Ok. Ne vedem afara in 5 minute.
-Ok.

Am sunat-o pe mama si i-am spus ca voi merge cu noii mei colegi in oras si ca ma descurc.  A fost putin ingrijorata si nu am reusit sa o linistesc.  Timpul  care mi-a mai ramas dupa conversatia cu mama l-am folosit pentru a imi odihni ochiul. Aveam nevoie de toata forta posibila.

Am ajuns in curte, si am vazut un grup mare de elevi care incercau sa hotareasaca unde sa mearga. Acolo l-am recunoscut pe Andrei si am stiut ca erau colegii mei.  M-am indreptat spre ei  si am ramas neobservata inafara cercului cat timp s-a luat decizia. Din cand in cand mai inchideam  ochii si ma relaxam.  Apoi o fata s-a intors spre mine.

-Hey!
-Buna!
-Micaela, nu?  Toti au repetat replica asta?  -Eu sunt  Sonia. Era o fata cu 2-3 cm mai mica decat mine cu par lung , imbracata lejer dar cu camasa si pantofi.
-Salut!  Acum toata lumea sa intors spre noi.
-De la ce scoala vi?
-Sunt de la Liceul ....
-O sa iti placa aici sunt sigura.
-Ma bucur sa aud asta.
- Buna eu sunt Andreea.
-Incantata!
-Haide-ti fetelor plecam.  A strigat un baiat pe a-l carui nume nu il stiam. Parea a fi liderul.  


Am ajuns la destinatia propusa.  Drumul a fost  oarecum suportabil.  Mi s-a mai adresat un baiat  cu parul  saten, aranjat in tepi,  dar i-am uitat numele. Restul drumului ma straduiam sa nu privesc cat mai mult.
Ajunsi la restaurant se pare ca eu am ramas fara loc.  Toti s-au inghesuit si mi-au facut loc intre o fata cu parul blond usor ondulat si alta fata tot cu parul blond dar prins in coada la spate.  Mai tarziu am aflat ca le chema  Carmen si Mihaela.  Conversatia in jurul meu exista doar ca eu nu eram in ea. Am fost ignorata pe parcursul intregii discutii cu exceptia catorva intrebari legate de unde stau si la ce scoala am fost.  Nimic nu m-a surprins, nici macar faptul ca era sa fiu lovita in fata cu hartie mototolita.  Stiam ca asa va fi.  Oricum a trecut si acea zi.

Urmatoarea saptamana a trecut in acelasi ritm, doar ca acum se faceau si glume pe seama mea.  In fiecare pauza stateam cu ochiii inchisi ceea ce ii indeparta pe toti cei care ar fi dorit sa faca conversatie cu mine.  Cei care totusi incercau au reusit sa obtina de la mine numai "ihi" si  "da" sau "buna" nu ma chinuiam prea mult sa discut cu ei si ei nu se chinuiau prea mult sa ma cunoasca. O problema erau totusi testele initiale. In timpul testului imi obosea ochiul si trebuia sa il inchid deci nu reuseam niciodata sa termin testul la timp.


Dupa o luna ei s-au obisnuit cu mine  si eu m-am obisnuit cu ei.  Nu imi mai auzeam atat de des numele, nu mai auzeam chicoteli in spatele meu si  ochiul s-a obisnuit cu efortul.   Nimeni nu stia de ce stau cu ochii inchisi, cu o exceptie.  Profesorul de romana s-a cam speriat de testul meu.  Din cauza oboselii am cam scris aiurea. Am suprapus cuvinte si fraze. Deci lucrarea mea nu arata nicicum.   M-a luat deoparte si m-a intrebat ce s-a intamplat.

-Micaela, ai vreo problema?
-Nu.  Am fost doar putin obosita la test.
-Esti sigura?
-Da.

Totusi raspunsul meu nu l-a multumit si era hotarat sa mai intrebe si pe alti profesori asa ca inainte sa afle toata lumea i-am spus ca nu vad cu un ochii si ca vreau ca acest lucru sa ramana secret si ca nu vreau sa fiu favorizata in nicun fel fata de colegii mei.  Si l-am rugat sa mai dau odata testul sau sa ma asculte oral, dar a spus ca nu e nevoie.

Profesorul s-a straduit mult dar nu a reusit sa nu imi arunce priviri de mila, lucru care m-a deranjat.

-Micaela, cum a fost la scoala?
-Bine.
-Cum te intelegi cu colegii?
-Foarte bine.
-Si atunci de ce nu mai iesiti?
-Pai avem mult de invatat.
-Serios?  Si despre ce discutati in pauza?
-Despre orice. Spunem glume si ne povestim despre ce au facut. Orice. Nu paream prea convingatoare, nu prea stiam sa mint.
-Asculta!  De ce nu iti inviti o prietena sa invatati impreuna?  M-a prins.
-Pai daca crezi ca e nevoie.
-As vrea sa iti cunosc si eu prietenii.
-Bine!
-Atunci o sa invit pe cineva acasa.

Incepe operatiunea gaseste o prietena cat mai repede.

marți, 7 septembrie 2010

Capitolul 2. Un apus de toamna



                                Capitolul 2. Un apus de toamna 


    Am căzut şi m-am ridicat.  Am plâns şi mi-am şters lacrimile. Am adormit şi m-am trezit.
În viaţa trebuie să treci peste toate indiferent de cât de greu ţi-ar fi. Aşa am trecut şi eu peste moartea  lui.
Totuşi niciodata nu voi putea uita ce a însemnat el şi ce mi-a facut.  L-am iertat pentru că m-a lăsat aici singură.  Am renunţat a-l mai urî pentru că mă facea să sufar amintirea lui.  Am încercat să şterg totul mai puţin imaginea lui. Toată povestea noastră am uitat-o doar pentru că ea era cea mai mare dovadă a faptului că mă iubea, iar eu nu puteam lăsa asta să mă afecteze în aşa masură încât să sufar  din nou.

Astfel am trecut peste asta, sau cel puţin aşa am crezut eu. De fapt nu mai sunt aceeaşi. Nu mai zambesc decât de complezanţă sau pentru a vedea pe cineva râzând. Nu mai râd la glume si nu mai plâng decât atunci când îmi revin în minte amintiri.   Am evitat în repetate rânduri să mă mai  gândesc la mine deci in anumite privinţe arătam moartă.  Atunci când ieşeam în lume ( adică  la şcoala) îmi controlam emoţiile în aşa fel încât nimeni să nu vadă că aş fi într-un fel sau altul afectată de ceva, dar în anumite zile eşuam în mod lamentabil.




A trecut aproape un an de la accident. Mai am un an de liceu si totul ar trebui sa fie mai usor.  Scoala reprezenta o tortură. Nu ma plâng din cauza profeserilor sau a materiei,  nu existau acolo decât atunci când trebuia să răspund. Nu era o tortură numai din cauza  amintirilor. Era o tortură din cauza eforturilor de a fi veselă sau sociabilă şi mai era o tortură din cauza oamenilor care îşi plangeau de milă din chesti stupide.  De ce te-ar deranja faptul că  te-ai udat la mâini?  Sau faptul că nu ai un pix roşu?  Sau că  prietenul tău a uitat să te sune in ultima oră?  Prosti fără sens care mă plictiseau şi de care m-am săturat să mă leg.

Totuşi era o parte care imi placea.  Adoram cele mai simple gesturi de admiraţie , sau de iubire.  Adoram încercările repetate de flirt ale unora, încercari atât de evidente pentru mine. Încercări care uneori treceau neobservate şi aveau nevoie de încurajări.  Rezultatul era uimitor, dar nu dura mult. Aceste clipe scurte  mă făceau mulţumită.

Viaţa merge mai departe orice s-ar întâmpla.  Dacă Ştefan a însemnat un apus de toamnă rece, atunci în acest moment mă aflu în noapte aşteptând să adorm sau să mă trezesc. Aştepând să vină răsăritul.  Poate răsăritul nu va mai veni. Poate sfârşitul va veni în noapte. Nu contează.  Speranţa unui răsărit este singurul lucru care mă ţine în viaţă.

Fiecare zi e la fel.  În noapte nu vezi diferenţe, În noaptea aceasta nu ai stele, nu ai somn şi nu eşti treaz, şi mai presus de toate nu ai vise, ai doar  speranţa.


Zilele au trecut. Mi-a mai rămas vacanţa de vară şi încă un an, anul terminal.
De ce ma temeam mai mult a apărut,  Vacanţa de vară.  Nu a mai rămas nimic de facut.  Nu mai am cu ce să îmi ocup timpul deci mă lamentez în continu sperând să treacă repede. Nu îmi permit luxul de a fi inconştientă deci durerea pune stăpânire pe mine în fiecare noapte şi  cu fiecare clipire.














Am ajuns in luna iulie. Mijlocul vacanţei de vară. Timpul trece foarte greu.Şi situaţia s-a îmbunătaţit sau s-a agravat.  Toată lumea ar spune ca  mi s-a întamplat o nenorocire şi chiar e o nenorocire dar nu şi pentru mine. Ei spun ca acum sunt în întuneric, dar gresesc. Ceea ce mi s-a întâmplat aş lua-o ca  pe o minune şi o binecuvântare. Nu sunt în întuneric, sunt în lumină.


Acum câteva săptămâni mergeam prin ploaie (mi-am uitat umbrela acasă, un lucru de aşteptat din partea mea). Şi tot mergând spre casă, din cauza faptului că mă grăbeam nu m-am uitat pe unde merg. Aveam în minte numai amintiri.  Plângeam fără să îmi dau seama  şi la un moment dat am alunecat, căzând pe jos. Am dat cu capul de o piatră şi am rămas inconştientă pe jos.  În acel moment nu era nimeni  care să mă vadă , deci am stat acolo ceva vreme. Am avut o contuzie, şi în urma operaţiei mi-am pierdut vederea la un ochii.

De aceea unii spun că sunt în întuneric.  Ei greşesc. Cu acel ochi chiar dacă nu vad îmi provoacă fericire şi durere în acelaşi timp.  Nu văd întuneric în acel ochii, e lumină. O lumină atât de plăcută încât o ador.  Şi mai e ceva.  Cu acel ochii îl văd pe el.  Îl văd când e cu mine. Având imaginea doar de la un ochii, atunci când e Şi  el, cele doua imagini se suprapun părând ca şi cum ar fi acolo.  Nu e tot timpul dar cand e , eu il vad, astfel dezastrul meu a devenit suportabil.

Totuşi această problemă nu mă lasă  să termin liceul în mod normal. De aici şi partea proastă.  Nu am hotărât încă , împreună cu părinţii mei dacă să mă retrag de la liceu , dar eu încerc să fac progrese în a exista cu un singur ochii. S-ar putea totuşi să reuşesc să rămân şi la scoală. Trebuie doar să pot citii şi scrie cu un singur ochii.


Astfel dezastrul devine suportabil. Iar în noapte apar stelele.