duminică, 6 noiembrie 2011

Salveaza-ma!

Am incercat atat de mult sa ma regasesc in imaginea din fata mea, dar in zadar, culoarea parului s-a schimbat ochii sunt mai pierduti, fruntea e incrustata, obrajii si-au pierdut roseata. Intind mana pentru a vedea daca e adevarat, si este. M-am pierdut in lumea uitarii. Am uitat ce imi place, am uitat ce trebuie sa fac. Daca sunt o suma de valori, am pierdut orice valoare morala care statea la baza fiintei mele. Gaseste-ma! Adu-ma inapoi unde eram.

luni, 9 mai 2011

Capitolul 10. Inceputul Partea a-2a

Misterul.
[nu puteam lasa, totusi, totul atat de suspendat deasupra absolutului si in aceasi timp deasupra nimicului]
Birdy - Skinny Love






M-am trezit in mijlocul noptii, speriata dupa cel mai ingrozitor vis. Am inceput sa rememorez totul, era ceva in acel vis care imi spunea ca nu trebuie uitat, sau cel putin nu pana ma linistesc.
M-am ridicat din pat, am mers pana la baie , m-am spalat pe fata si pe maini, dupa care m-am intors in pat, pornind muzica de la calculator, asteptand mai intai sa ma linistesc.

Imaginile imi zburau de colo-colo, incercam sa ma concentrez sa imi dau seama unde incepuse totul.

Asa, o voce se auzea soptindu-mi ceva.
-Inchide ochii.....

Era ciudat pentru ca eram inca in faza de atipeala si incercam sa ma tin treaza pentru a asculta muzica, dar intr-un final am adormit cu muzica pornita.



Chiar, de ce nu mai e muzica pornita acum? Am verificat telefonul si avea bateria descarcata complet abia se mai tinea ecranul pornit pentru a vedea acest lucru. Revenind la vis.

Deci dupa cum spuneam am adormit.
Stefan a aparut intr-o camera alba, dar era intors cu spatele, era ca si cum eu tocmai intrasem in camera, a intors putin fata dar apoi a revenit la pozitia pe care o avea.
-De ce ti-a luat asa de mult timp sa ajungi?
Am incercat sa raspund dar visele sunt atat de enervante si nu am reusit sa scot un sunet.


A intors din nou capul , de data aceasta pentru a verifica daca sunt inca acolo.
-Imi pare rau, dar asta e singurul mod in care iti pot vorbi, se pare ca barierele tale nu prea te lasa in pace acum.
Si  chiar daca nu puteam vorbi , i-am spus ca nu inteleg nimic, si l-am intreat daca visez.
-Da! dar nu e genul de vis care e creat de imaginatia ta.
-Atunci ce e?
Era genul de comunicare pe care o ai cu cineva in vis. Persoana cu care vorbesti poate vorbi insa tu parca i-ai spune totul prin gand.


-E vorba de o intalnire si de o explicatie pe care ti-o datorez.
-Cum?
-Iti amintest ca te-am sunat si ti-am spus ca traiesc?
-Da.
-De fapt a fost un vis, dupa care te-ai trezit fara sa iti dai seama ca ai dormit.
-Dar de ce?
-Pentru ca nu te puteam pierde. Eu nu mai traiesc, si am fost egoist. Nu am vrut sa ma uiti. Stiu ca femeile nu pastreaza sentimentele intacte la fel ca barbatii, mai ales daca acele sentimente nu sunt reinsufletite.  Daca m-ai uita atunci eu nu as mai exista in universul tau.
-Deci esti un inger?
-Nu chiar. Dar am avut puterea sa vorbesc cu tine, si mi-am folosit acea putere pentru a-ti face rau.
Te rog nu ma uita!
-Nu te voi uita niciodata. Nu aveam de gand asa ceva.
-Dar iti era foarte usor.
-Nu poti judeca pe cine dupa aparente. Ti-as putea spune ca te urasc cand de fapt nu rezist fara sa ma gandesc  la tine . Doar pentru ca exista prejudecati nu inseamna ca le putem adopta.
-Te rog nu ma uita!
-Nu te voi uita. Dar imi dai drumul?
-Da, dar mai intai....
Si camera  alba s-a transformat intr-o poenita, ce avea pe margine o fantana, se auzea in departare o  cascada si erau mi de fluturasi si floricele peste tot.

Stateam in mijlocul poeniti si ma uitam la Stefan, s-a apropiat de mine, mi-a luat mana si apoi a plecat.
Eu am ramas in continuare in poenita, dupa care m-am trezit.


Deci asta trebui sa tin minte,  un vis, o iluzie adevarata.  Mi-am lasat lacrimile sa curga in continuare pe obraz, si am inchis ochii, dar durerea nu se poate sterge .

Totusi e bine de stiut ca, undeva acolo sus cuiva ii pasa de tine.

luni, 4 aprilie 2011

Capitolul 10. Inceputul

Snow Patrol - Changing cars

Asculta mai multe audio diverse





Viata merge inainte orice s-ar intampla. Viata nu asteapta dupa tine, nu sta sa vada daca nu ai obosit, nu asteapa sa poti respira, nu asteapta ca tu sa te trezesti. Viata e corecta si e dura, deci nu te va ajuta niciodata, asa ca nu te astepta  la asta.
Timpul zboara si oamenii uita, trec peste toate, nu le mai pasa de tine, uneori isi amintesc, alteori nici nu vor sa te salute, dar nu le poti reprosa nimic.

Si totusi esti liber intotdeauna sa incepi de la inceput, si esti liber mereu sa visezi, dar oare pot lasa trecutul in urma?  Oare chiar pot sa fac un pas fara sa ma uit in prapastia peste care trec?

Un nou inceput?  O noua viata?
Priveste cerul e atat de albastru, uite o pasare care zboara peste mine si nici nu m-a observat. O, creatura mistica, priveste-ma, ia-ma cu tine!  Dar ea trece peste mine fara sa  ma observe, a mai vazut un milion ca mine inainte, si nu mai are nimic nou de invatat.  Am privit in parpastia din fata mea de prea multe ori ca sa fie ceva nou acolo de fiecare data cand ma uit la ea, asadar nu mai are rost sa o privesc,  nu va creste, nu va arata altfel, deci tot ce ramane de facut este sa merg si sa caut altceva de vazut, altceva de invatat. Cred ca am invatat destule de la aceasta prapastie, chiar daca au ramas destule lucruri ascunse in umbra.  Nu vreau sa mai aud sau sa le mai vad.
Poate am facut deja pasul, doar ca m-am uitat inapoi, si acum sunt intoarsa de pe partea cealalta a prapastiei uitandu-ma.

Am fost in fata prapastiei, am fost in prapastie si acum am trecut uitandu-ma inapoi. Pe partea aceasta totul e verde. Pe partea aceasta e mai cald, e mai bine. Deci nu vreau sa ma intorc.

Zilele treceau, nori si raze stralucitoare ma tineau pe pamant. Am revenit la vechile obiceiuri, poate cu cateva schimbari. Privesc soarele in ochi atunci cand exagereaza, ascult ploaia cand e  inteleapta si imbratisez  vantul, atunci cand  ma biciue.

Zilele au devenit mai bune, am inceput sa socializez, mi-am facut chiar si o prietena.  Sunt totusi suparata pe ea, uneori, dar asta este prietenia, daca nu am fi prietene nu ne-am certa, asadar fiecare cearta dovedeste prietenia noastra.

Si ca tot veni vorba de prieteni, nu pot sa nu spun ceva si despre Tavi.  A fost foarte suparat pe mine pentru ca nu am mai dat niciun semn de viata, considerand ca am vrut sa il evit, l-am asigurat ca totul era bine si ca nu mai sunt suparata. Mi-am cerut scuze pentru ce am zis la intalnire si speram ca lucrurile sa fie bine acum. A fost ciudat cum, cu toata agitatia cu telefonul am uitat complet de Tavi, asa ca trebuia sa ma revansez, deci am planuit o excursie cu bicicletele. Am pregatit sandwich-uri, ceva gustari, o prajitura delicioasa( din care am servit toata clasa) si  mi-am luat aparatul foto.  Desi drumul a fost destul de lung datorita faptului ca nu prea  ma puteam asigura de drumul lung, plus pauze suficiente pentru a-mi odihnii ochii, excursia a fost una reusita  si m-am reimprietenit cu Tavi.

Incepeam sa imi reconstruiesc viata, am inceput din nou sa gatesc, un lucru care nu i-a prea bucurat pe parintii mei avand in vedere ca au trebuit sa manance in fiecare zi ceea ce faceam eu, si mancarea mea nu era intotdeauna sarata, asa ca trebuie sa suporte pentru ca imi reintru in drepturi.

Intr-o dimineata m-am trezit, si eram in cautarea disperata de lumina, si cum camera mea nu e indreptata tocmai spre soare, mi-am creat unul propriu pe tavan.  Un soare galben care ma trezea dimineata, pana a inceput sa ma sperie si l-am sters( noroc ca nu avut vopsea atunci cand l-am desenat).

Mi-am rearanjat toata camera, mi-am redeschis cutiuta cu amintiri, si pianul meu a mai cantat inca odata.  Bine nu se poate numic chiar pian dar e pe aproape. In plus o schimbare majora in garderoba, doar a venit primavara.
  Am inceput sa ma distrez desenand cu ochii inchisi si spre surprinderea mea desenele mi-au iesit chiar mai bine decat  atunci cand le faceam cu ochii deschisi.
Spre surprinderea mea, am devenit impiedicata, picioarele mele sunt inamicul public numarul unu. Pur si simplu nu vor sa ma asculte se bat de tot ce le iese in cale.


Asadar, viata merge inainte si nu cruta pe nimeni. Viitorul va fi tot timpul in fata ta , iar trecutul mereu te va urma. Suntem singurii responsabili de deciziile noastre si de modul in care ne alegem sa ne traim viata. Deci singurul lucra care mi l-as mai dori ar fi sa nu las sansele sa treaca pe langa mine, sa nu las persoane sa treaca fara sa le cunosc sa nu las viata sa ma fugareasca, ci sa merg de buna voie pentru a nu pierde nimic si pe nimeni.  Nu lasa sa treaca pe langa tine persoanele la care ti!

duminică, 20 martie 2011

Profesoara. Partea I

Christina Aguilera-Beautiful



        Numele ei era Ana.  Pe atunci avea 17 ani.  Voia sa termine liceul si apoi va apuca pe orice durm ii va fi mai aproape.  Ii place sa se plimbe si sa cante.  Era o fata destul de frumoasa. Bruneta, inalta, subtirica si indrazneata.  Era destul de preocupata de scoala, parintii spunandu-i mereu ca trebuie sa invete daca vrea sa aiba un viitor starlucit.

Intr-o seara se plimba urmarind stelele si se gandea la ce facultate sa dea.    Era linistita si nu credea nicio clipa ca ar fi in pericol.  Nu era nimeni pe strada infara de cativa oameni foarte grabiti si distrasi complet de problemele casnice.   De dupa colt apare alergand o silueta.  Trecand pe langa ea o darama si Ana ramane intinsa pe jos fara sa scoata un sunet.  Silueta ametita din cauza impactului puternic, isi da gluga jos din cap si se uita la fata inconstienta de jos.  Baiatul, caci era un baiat cel care a lovit-o, a vrut sa o ridice dar atunci cineva la oprit.
-Pleaca de aici!  Ce mai astepti!  Stai linistit ma ocup eu de fata.  Hai fugi!  Doar nu vrei sa te prinda.
-Mersi frate. Du-o la un spital cat mai repede.
-Bine, bine.  Hai dispari odata.

Ana a ramas inconstinta doar 5 min , trezindu-se cu o durere ingrozitoare de cap.  Cand sa trezit era intr-o masina straina, cu un om pe care nu l-a mai vazut niciodata. 
-Cine esti?  Opreste masina imdiat!  Unde ma duci?
-Stai stai! Linisteste-te!  Numele mu este  Victor.  Te-am vazut inconstienta pe jos.  Te-am luat de acolo si acum te duc la un spital sa vad daca ai patit ceva.
-O da.  Un idiot a dat peste mine mai devreme.
-Idiot. Pufff..
-Ce ?  Nu era un idiot daca nu se uita pe unde merge.
-Chiar te-ai lovit tare la cap.
-N-am nimic la cap. Tu trebuie sa ai ceva
-Bine bine! Imediat ajungem la spital.
-O fi serios nu am nevoie de spitalizare.  Ma simt foarte bine
-Ti se pare!  Ai capul cat o casa.
-Mda foarte amuzant.
-Da chiar e amuzant.
-Il cunosti pe tipul care m-a lovit. Am sa-i spun cateva.
-Hmm...  Nu, nu stiu despre cine vorbesti.
-Bine ! Nu vreau sa mai aud de el niciodata.

La spital, Ana  a fost examinata si nu avea nimic la cap totusi a primit  niste gheata si ceva medicamente.
-Super ! si acum cum ajung acasa?
-Te duc eu.
-Nu mersi ma descurc.  Unde mi-e telefonul?
-Haide nu fi prostuta!
-Nu sunt proasta si multumesc frumos pentru oferta dar ma descurc.
-Bine du-te singura.
-Alo?  Imi puteti trimite un Taxi la Spitalul " ..........." va rog?
-Da da intr-o secunda!
-Multumesc! Vezi ma pot descurca si fara tine .  Multumesc mult ca m-ai adus la spital dar chiar nu era nevoie . Ti-am spus ca nu am nimic.  Acum pleaca.
-Bine bine nerecunoscatoare-o!
-Hei!  imi pare rau dar chiar nu aveam nevoie de tine. Scuze!  Multumesc oricum pentru deranj!

Ana nu le-a spus nimic parintilor.  A doua seara a stat in casa. Nu voia sa se intalneasca din greseala cu Victor.

A trecut un timp si Ana aproape ca a uitat de incident, totusi nu mai mergea pe acel drum.   Insa intr-o zi  a fost nevoita sa treaca pe acolo, mergand pana la un magazin. Si a fost nevoita sa dea din nou cu ochii de Victor.
-Hei buna!
-Buna!
-Imi pare foarte rau pentru ce s-a intamplat in seara aia!
-Care seara?
-Atunci cand ai cazut.
-Aaa... Am si uiat.
-Super.
-Bun si ce vrei?
-Nimic.
-Bine atunci Pa!  
-Stai! Stai!
-Of ce vrei de la mine?
-Aaa....  Cel care te-a lovit vrea sa isi ceara scuze.
-Parca spuneai ca nu il cunosti.
-Ce memorie buna ai!  Il cunosc. Este prietenul meu.
-Bine ma bucur foarte mult. Ce sa spun.  Nu imi pasa de scuzele lui este un idiot si asa va ramane . Totusi ce ii pasa lui de mine?  A mai lovit inainte un milion de oameni de ce i-ar pasa daca eu il iert sau nu? De ce vrea sa isi ceara iertare?
-Chiar ii pare rau ca te-a izbit asa.
-Of scuteste-ma! Nu conteaza. Spunei sa uite si sa ma lase in pace.  Nu imi pasa de scuzele lui. Acum te rog sa ma lasi. Ma cam grabesc.
-Bine pa!
-Pa!

Victor nu a mai deranjat-o pe Ana. Pe de-o parte pentru ca Ana nu mai trecea pe acolo si pe de alta parte pentru ca nu mai avea de ce. Ana i-a spus clar sa o lase in pace.


Ana era acum in ultimul an de liceu si era din ce in ce mai confuza in privinta viitorului ei. Nu dadea importanta  niciunui lucru.  Nici nu a observat ca s-a mutat un nou coleg in clasa chiar daca statea langa el  mai mereu , sau mai bine spus el statea langa ea. A facut cunostinta cu el chiar din prima clipa , dar era absenta.  Isi facea din ce in ce mai multe griji pentru examen si pentru facultate.

-Buna Ana!
-Buna! Imi pare rau , dar ti-am uitat numele.
-Eric.
-Ce faci?
-Mmm, merg in clasa.
-Pot sa te insotesc?
-Nu vii si tu intr-acolo oricum?
-Ba da, dar conteaza daca iti pot tine companie sau nu.
-Cum vrei.
-Si?.... Ce-ai facut in weekend?
-Nimic. Am stat pe acasa, familie, teme, filme.
-Te uiti des la filme?
-Uneori.


Conversatia a continuat pana au ajuns in clasa, iar apoi s-au asezat amandoi, in aceeasi banca si si-au continuat conversatia pe susotite.
Zilele treceau si fara sa isi dea seama conversatiile Anei cu Eric erau tot mai placute si tot mai dorite. Au devenit cei mai buni prieteni in mai putin de o luna.

marți, 8 martie 2011

Capitolul 9. Complicatii II

Christina Aguilera - You Lost Me



     Totul se invarte in jurul acelei intamplari.  NU mai intelegeam nimic. Timul a ramas pe loc in acea noapte. Mi-am petrecut toata noaptea in aceeasi pozitie, cu ochii pe telefon, cu spatele incovoiat.   Ceasul m-a trezit din visare, dar nu am reusit sa ma misc.  Nu exista nicio posibilitate prin care eu sa pot ajunge din nou in existenta.  Mecanic m-am ridicat si m-am uitat pe fereastra.  Afara era inca noapte. Am aprins lumina si  am inceput sa ma pregatesc pentru scoala. Nu gandeam, nu visam, nu existam.  In 10 minute am iesit din casa si ma indreptam spre scoala chiar daca era inca prea devreme. M-am hotarat sa merg pe jos o bucata de drum, aceasta decizie a venit inconstient, dar a venit.
    Pana am ajuns la scoala am reusit sa imi recapat constiinta , datorita unei cazaturi care m-a adus cu picioarele pe pamant.  Acum ca eram lucida , m-am asezat in autobuz, mi-am pus castile in urechi si am inceput sa vad toata situatia in ansamblu.  Era o chestie care ma deranja  si care nu ma lasa sa ma gandesc ca totul este bine, ceva imi scapa si nu imi puteam da seama ce.  Stefan a spus ca eu sunt singura care crede ca el e mort si mai important ca mie imi va fi mai usor asa.  1. De unde stie el ca imi e greu?  2.De ce a sti ca m-a mintit si ca nu vrea ca eu sa stiu ca traieste m-ar ajuta?  3. Parintii mei.  Ei de ce m-au mintit?  4 si cel mai important.  De ce eu trebuia sa cred ca Stefan a murit?


Am ajuns la scoala , intrebarile nu imi dadeau pace, mai ales ultima, Stefan a spus  ca este datorita faptului ca am fost cu el in masina, totusi asta nu imi explica prea multe. OK am fost in masina , si ce?  Am fost ranita,nu am murit, nu am patit nimic grav.  Se poate sa se fi intamplat ceva cat timp am fost eu inconstienta?  Si totusi ce se putea intampla atat de grav incat sa trebuiasa ca moara un om, chiar daca pentru o singura persoana.









Lunile treceau, Ianuarie, Februarie, Martie. Intrebariele erau tot acolo, dar in schimb nu aveam niciun raspuns.  Cu timpul am inceput sa uit de ele. Am trecut de la faza de a cauta un raspuns la incercarea de a nu pune intrebari. Acest lucru s-a manifestat si pe alte planuri. Incepeam sa nu mai pun trebari deloc in viata.  Nu mai intrebam nici macar chestii banale. Mi-am blocat de tot curiozitatea. De ce?  Pentru propria mea protectie.  Daca continuam sa  caut raspunsuri fara  nimic voi incepe sa nu mai exist decat in intrebari.  Si trebuid sa aleg intre doua rele, am ales raul care  l-am considerat ca e cel mai mic.

Viata merge inainte si nu o poti opri, insa daca as putea opri timpul  care ar fi primul lucru pe care l-as face?


Mereu credeam ca fiecare persoana merita sa primeasca in vita o minune. Dar minunea mea?  Trebuie sa fie inca acolo, sau eu am trecut pe langa ea fara sa imi pese.  Singurul lucru pe care il mai doream acum era sa uit ca l-am intalnit pe Stefan. Sa uit de existenta lui. Mi-am interzis sa ma mai gandesc la el, mi-am interzis orice amintire, si daca din greseala imi aminteam aveam o reactie foarte violenta de repulsie.


Trecutul trebuie sa ramana trecut iar viitorul trebuie sa fie maine.
[ Imi cer mii de scuze pentru intarziere]

joi, 27 ianuarie 2011

Knight Rider

Muse-Starlight



[Imi pare rau sa va tin inca in asteptare, dar pana voi reusi sa scriu o continuare la "Alaturi de ingeri" va propun urmatoarea  povestioara, scrisa la insistentele unei persoane.  Distractie placuta! P.S.  Va avertizez ca e prima data cand incerc asa ceva.]

        



             O priveliste pustie, un cer mohorat si un drum anemic, asta este tot ceea ce se vede la orizont.  Tot de aceasta priveliste este intampinat si  El.   Cine este El?   S-a autointitulat Knight Rider si este un motociclist.  Ce vrea de la viata?  Nici el nu stie.  Ce vrea sa gaseasca la sfarsitul calatoriei?  Ei bine, mai are un drum lung de parcur deci se poate hotara.  Dar totusi cine este acest Knight? sau  Rider??   Cum spuneam, este un motociclist. In mometul asta  se afla pe o Kawasaki, cu pletele in vant si cu privirea pierduta.  Avea in jur de 22 de ani, brunet, cu ochi caprui.  Acest Knight Rider era un aventurier. Calatoarea cat e ziua de lunga in cautarea unor raspunsuri si cateodata mai ajuta pe unul altul.


    Si ziua de astazi il gaseste pe Knight Rider pe drumul pustiu despre care vorbeam.  Se inserase ceea ce insemna ca el se apropia de casa in acest moment.  Drumul o ia la dreapta spre zona Raciu, iar calatorul nostru ajunge la sfarsitul calatoriei.  Opreste motorul, coboara de pe motocicleta si intra in casa(de fapt era un apartament), dupa care se intoarce cu o sticla de apa si o carpa.  Se opreste in spatele motocicletei si se uita le ea in decurs de un minut, dupa care incepe sa spele motocicleta, la sfarsit ramanand sclipitoare.  Chiar cand a terminat  de spalat a inceput sa ploua. Ce mai sfarsit pentru o zi atat de buna.

    Knight Rider intra in casa. Aprinde luminile si  se aseaza in pat visand cu ochii deschisi.  Intr-un final adoarme, dar ziua nu s-a sfarsit inca deoarece imediat se aude un ciocanit in usa.
Rider se ridica din pat si se indreapata cu pasi repezi spre usa.
-Buna seara!
-Buna scumpule!
-Ce s-a intamplat doamna Gal?
-Mi-a scapat cainele afara si la varsta mea nu mai pot alerga dupa el. Nu ma poti ajuta sa il gasesc?
-Sigur ca da.
-Multumesc scumpule.

In aceste clipe singurul lucra la care se putea gandea Rider era porecla lui; "Scumpule" Ce mai e si cu asta? Adica cine ma crede?  Diamantul coroanei sau ce?  Daca imi mai spune vreoda....


-Pe aici l-am vazut ultima data. Se indrepta spre Biblioteca.
-Avea zgarda?
-Da. Uite si lesa ca sa il poti prinde.
-Multumesc!
-Ai grija scumpule!


Oh! nu din nou. Are noroc ca o respect putin , ca altfel.....


Astfel eroul nostru porneste in aventura sa.  Mda asta da aventura , necesita vertiginos un erou.  In orice caz, acest Knight Rider are de indeplinit o sarcina; gasirea si prinderea cainelui.
Rider a plecat mai departe lasand-o pe batranica in urma. Dupa ce a trecut de coltul strazii, mergand spre biblioteca, a auzit un latrat puternic venind din spatele lui, destul de aproape.  S-a intors incet si privea fix cainele care se uita la el.

-Hai Rex!
Cainele  a latrat o data dupa care , atunci cand Rider a incercat sa se apropie, a luat-o la fuga.
Perfect! Nu cumva sa fie usor si sa pot pleca din ploaie, nu nu...

-Hai aici! Rex?!
A strigat aceeasi fraza de cel putin 10 ori, cainele nici vorba sa astepte. Rider era familiarizat cu cainele, toata problema era ca nu se prea placeau.   Au mai alergat pana la supermarketul  de la periferie dupa care cainele a inceput sa oboseasca. ( Rex incetineste si Rider se apropie. Oare cine va castiga aceasta cursa?  Multimea e in suspans. Rider se apropie tot mai mult de oponentul sau si...)


 Rider reuseste sa il prinda pe Rex cu lesa si acum  se indreapta amandoi spre casa. Cand se apropie de bloc, doamna Gal ii intampina pe amandoi.
-Vai! multumesc mult scumpule! Cat despre tine, Rex, de cate ori trebuie sa iti repet?  Caine rau!
-Nicio problema doamna.
-Pot sa te mai rog ceva?
-Daca nu trebuie sa il prind iar pe Rex atunci da.
-Oh..  Nu, scumpule {Mai suporta un pic apelativul si gata} Maine soseste nepoata mea de la Bucuresti, problema e ca nu stie cum sa ajunga pana aici, data trecuta cand a venit cu taxiul a costat-o o avere pentru ca acesta s-a pierdut. Ce sa faci , asta e! Deci ma intrebam daca nu poti tu sa o insotesti pana acasa.
-Ba da doamna . La ce ora soseste?
-La ora 12.  Numele ei e  Adela.
-Bine voi fi acolo.
-Iti multumesc mult scumpule!
-Nicio problema.( Tanti nu arata foarte in varsta deci banuiesc ca nepoata ei nu poate sa aiba mai mult de 16 ani, deci nu va fi o problema)



Ziua urmatoare Rider era la aeroport cu o pancarda in mana pe care scria Adela. Pe la 12.15 se apropie de el o fata cam de 19 ani.
-Salut! Tu esti cel care ar trebuie sa ma duca  in Raciu?
-Da.
-Eu sunt Adela.
-Imi pare bine.
....
-Si tu esti?
-Aaa...  Eu sunt .. Adica mi se spune Knight Rider.   (Rider nu ezita niciodata , totusi de data aceasta s-a blocat atunci cand trebuia sa isi pronunte porecla in locul numelui)
-Knight Rider?!  Nu ai si tu un nume? Adica inteleg ca asta iti este porecla dar ar fi frumos sa stiu cum te cheama.
-Sebastian.
-Imi pare bine de cunostinta , Sebastian. Mergem?
-Da da.
-Aaa.. Cu ce?
-Cu asta.
-Stai  cu motocicleta? Nu am fost niciodata si nu vreau sa mor inca. Se gandi ea.
-Da. Mereu exista un inceput.
-Ai macar casca si pt mine?
-Bineinteles.
-Nu putem lua taxiul?
-Crezi ca poti ajunge?
-Bine dar mi-e frica.
-Stiu ca esti curajoasa.
-De unde? Nu ma cunosti.
-Dar daca te vei urca pe motocicleta voi sti. Haide!  Pune-ti casca si urca-te in spatele meu.      Asa, acum inchide ochii.

Adela a inchis ochii si Rider a pornit.  Mergeu amandoi pe soseaua aglomerata, ea strangandul foate tare si el incercad sa se elibereze.
-Deschide ochii!
-Nu!!
-Haide iti va placea.
Acum se aflau pe un drum  linistit, iar soarele tocmai se ivea de dupa nori, inveselind ziua mohorata.

-Haide, deschide ochii, vei fi surprinsa de ce s-a intamplat!
Adela deschise ochii, si in acel moment stransoare ei devenii mai relaxata.

-E incredibil. Acestia se numesc ochii lui Dumnezeu.
-Ce?  Razele astea care  vin din nori?
-Exact.
-Frumos nume.

Intr-un final au ajuns la destinatie. Doamna Gal i-a primit pe amadoi inauntru si i-a asezat la masa sa manance.  Rider a refuzat, dar la insistentele Adelei a acceptat sa guste cate putin din fiecare.

-A fost delicoasa mancarea. Multumesc doamna Gal!
-Nicio problema scumpule.
Rider si-a dat ochii peste cap, iar Adela a pufnit in ras.
-Poti sa treci si maine te rog?
-De ce, doamna?
-Ai putea te rog sa o insotesti pe Adela cand plimba cainle?  Ma tem sa nu fie prea agitat Rex, iar apoi iar va trebui sa alergi dupa el.
-Desigur.
-Iti multumesc foarte mult.  Nu mai vrei o bucata de prajitura?
-Nu multumesc, am mancat destul.
-Sa iti fie de bine!
-Multumesc.

Si-au luat la revedere, iar in ziua urmatoare, Rider si Adela au scos cainele la plimbare dis de dimineata.

-Sebastian, de ce ai acceptat sa plimbi cainele.
-Hmm..  Ce?
-De ce vrei sa plimbi cainele?
-Daca nu veneam cu tine trebuia mai apoi sa il alerg.
-Bine dar de ce o ajuti pe matusa?
-Iti e matusa nu bunica?
-Nu, e matusa mea.  Deci de ce ai grija de ea?
-Pentru ca asa e bine.
-Si oamenii fac mereu ceea ce e bine?
-Nu, dar asa ar trebui.
-Sebastian!?
Adela s-a oprit si astepta ca Rider sa se uite la ea.
-Hmm.. Ce?
S-a oprit si el  si acum se uita la ea.
-Multumesc!
-Pentru ce?
-Pentru ca ai grija de matusa mea.
-Nicio problema.

Si au pornit mai departe. Dupa plimbare amandoi au luat micul dejun la doamana Gal, dupa care si-au pierdut toata dimineata si toata dupamasa povestind.
Zilele treceau si Knight Rider nu s-a mai urcat pe motocicleta. Singura data cand si-a amintit de ea, a fost atunci cand  Adela l-a  intrebat ce face in viata.

-Totusi sa te plimbi toata ziua pe motocicleta fara un scop, fara o tinta nu poate fi ametitor?
-Ma plimb pentru a-mi gasi tinta, pentru a-mi gasi un scop.
-De ce nu iti gasesti o slujba?
-Am incercat, dar nu am rezistat.
-Ai incercat sa  te inscri la o facultate?
-Dar am terminat facultatea.
-Si atunci de ce nu te angajezi?
-Nu imi gasesc motivatia pentru a o face.
-O faci pentru tine. Pentru viitorul tau.
-Si daca asta nu e 'deajuns.
-Crezi tu asta?  Intotdeauna e indeajuns.
-Poate.


Aceasta scurta discutie l-a facut pe Rider sa isi caute de lucru a doua zi, si spre uimirea lui si-a gasit ceva pe domeniul lui, si ceva care sa ii placa.  Asa ca a aplicat pentru job.

Zilele treceau, iar Rider si Adela erau tot mai apropiati, dar nu au facut totusi nicio miscare.  Rider a primit vestea ca a primit slujba , si voia sa ii multumeasca Adelei, dar cand a intrebat de Adela la usa doamnei Gal, aceasta i-a spus ca Adela era la plimbare deja cu cainele.
-Cum? De ce a plecat atat de devreme?
-Este ultima ei zi aici si voia sa  fie cat mai lunga.
-Nu stiti unde a plecat?
-Imi pare rau, nu stiu.

Rider a inceput sa alerge pe strazi in cautarea ei. Aude din nou un  latrat puternic in spatele lui. Se intoarce incet si il vede pe Rex. De data aceasta Rex nu a mai fugit, pentru ca era deja obosit. Rider l-a prins de lesa si   Rex l-a condus la Adela.

-Bau!
-Off.. Aveai dreptate. Daca nu esti cu mine trebuie sa alergi tu dupa el.
-De data asta nu am alergat.
-Multumesc mult Sebastian!
-De ce ai plecat fara mine?
-Voiam sa vad daca sunt destul de puternica pentru Rex.
-Si acum esti fericita?
-Da.
-Voiam sa iti spun ca m-am angajat.
-Serios? Foarte bine pentru tine.
Amandoi s-au imbratisat pentru cateva secunde, apoi s-au departat.

-Pot sa te rog ceva?
-Da, sigur.
-Poti sa ma duci maine la aeroport?
-Da. Dar si pleci?
-E timpul , am stat destul.
-Ai mai putea sta.
-Dragut din partea ta, dar nu.

Dupa plimbare Rider nu a mai stat la micul dejun, si nu s-a mai intalnit cu Adela in ziua aceea.  Dimineata amandoi tacuti au repetat scena de acum o saptamana, dar fara sa scoata un cuvant si fara ca Adela sa inchida ochii.  Nu au spus nimic  tot drumul pana la aeroport.

Stateau amadoi in sala de asteptare, uitandu-se unul la altul, fara sa se miste, fara sa clipeasca. S-a facut ultima strigare si ea s-a urcat in avion, fara sa isi ia ramas bun, fara sa scoata un sunet, si el la randul lui nu a facut nimic.   A plecat.



Ea a plecat, si el a lasat-o.  El a ramas, iar ea nu l-a chemat.  Dupa acea saptamana s-au mai vazut, dar totul disparuse. Se vedeau mai rar in vizitele ei, iar magia de la inceput nu mai era acolo.  Au pierdut amandoi si nici nu o stiu.
Totusi timpul le mai da o sansa, cine stie. Poate exista si Finaluri Fericite.