vineri, 2 august 2013

Insomnie de vara

Noaptea se revarsa din nou peste intreaga lume si aduce o data cu ea nelinistea mea. Inca o noapte in care nu pot sa adorm. Inca o incercare disperata de gasi linistea mea pe care am pierdut-o nu stiu cum. De data asta am un plan: trebuia sa ma obosesc atat de tare incat organismul meu pur si simplu sa cedeze. In seara asta aveam de gand sa merg la alergat si sa fac tot posibilul sa ma intorc cat mai obosita acasa.

 Si alerg si alerg si alerg. Incerc sa nu ma gandesc la nimic, nici la ziua de ieri si nici la ziua de maine si totusi simteam golul din mine in toata puterea lui. Alergam mai tare si mai tare, sa scap de toate, sa fug de toate, sa uit de toate, dar traseul meu se incheie si acum alerg din nou spre probleme, amintiri, neliniste si insomnii.  Ajung acasa, ca de obicei mai rosie la fata ca rosia, daca cineva m-ar vedea acum s-ar speria si ar chema ambulanta, dar eu eram bine, m-am obisnuit deja cu fata asta, fac un dus, beau multa multa apa, imi pornesc radioul pe magic fm, ca de obicei si ma pun in pat. 

Amintiri, neliniste, incerc sa nu ma gandesc la ele. Incerc sa ma gandesc la altceva dar la ce? Hmmm... Oare ce voi face maine?  Muzica pune stapanire pe mine si ma las purtata de melodiile de vara. Romante, povesti puse in cateva strofe, cata durere in 2 versuri, cata speranta intr-un refren, cata fericire intr-un singur cantec?! E amuzant cum omaneii incep sa inteleaga cantecele doar dupa ce se indragostesc sau dupa ce sufera.  De exemplu nu am reusit sa inteleg niciodata refrenul: "Azi las armele jos, nu mai doare", dar totul are sens acum. 

Ma iau cu filosofia si tot nu pot sa adorm. E ora 2 dimineata, muzica s-a oprit. Parca imi e sete, poate daca beau apa voi reusi  sa adorm. Am baut cam un litru de apa si ma intorc in pat.  Ma tot invart, ma rasucesc, hai sa-mi intorc perna, am auzit ca daca stai nemiscat timp de 15 min sigur adormi. Atipesc intr-un final cam 5 min, dar ma trezesc si incep din nou sa ma invart. De ce nu pot sa dorm? Parca astept sa se intample ceva. Poate astept dimineata sau poate trebuie sa petrec in fiecare noapte. Gata cu prostiile!

Inchide ochii, nimic, nimic, nimic, nimic. O campie verde, o plimbare, liniste, vise, fericire...  

Asteptare...

marți, 17 aprilie 2012

E doar un joc


Te-am vazut, nu poti nega. Te-am simtit si stiu ca si tu. Ai inchis ochiii cand te-ai intors cu spatele sperand ca voi disparea si asa a si fost. Am disparut, poate pentru totdeauna. De ce? Pentru ca asta iti doresti. Nu am sa incerc sa te aduc inapoi. Nu am sa incerc sa te fac sa te razgandesti. Daca asta e ceea ce vrei eu nu pot sa iti reamintesc ce era important odata. Daca e o gresala nu pot spune. Dar daca e, atunci nu e a mea. Tu esti cel care a renuntat, poate eu nici nu stiam ca incerci, dar toate astea nu mai conteaza. Maine e o noua zi, o zi in care voi merge mai departe, in care voi gasi o noua licarire de speranta, o noua amagire. Dar se poate spune ca am crescut, nu pot spune ca am avut de la inceput asteptari. Chiar credeam ca totul a fost doar o joaca din plictiseala. Nu te condamn in niciun fel, deoarece mi-ai dat de inteles de la inceput ca e un joc practicat de tine cu orice ocazie, doar din plictiseala, dar cred ca pot afirma ca unele lucruri au fost din obligatie. Si totusi ce pot schimba? 

Zilele treceau, un strat de praf se adauga in fiecare zi peste aminitirle de odinioara. Nimic nu mai era ca atunci, parca nici nu s-a intamplat, a fost doar un vis indepartat. Parfumul tau nu mai are niciun farmec, iar amintirea e numai un obicei de care nu pot scapa. Totusi nu voi invia amintirile.


M-am straduit sa renunt la zidul care ma proteja de incercarile lumii de a patrunde si de a ma rani, dar acum l-am ridicat din nou si l-am intarit. Nici nu stiam de existenta lui pana sa incerce ,din nou cineva, sa treaca de el. Dar te-am iertat, probabil e inevitabila  reintalnirea, dar nu imi doresc sa am vreo asteptare, nu imi doresc sa repet ceva, e doar un joc, un joc care poate crea suferinta daca uitam de reguli sau daca aducem jocul in realitate. Reintalnirea? Da, sigur va avea loc, sper doar ca nu mai repede decat ma astept, daca m-ar lua pe nepregatite nu voi apuca sa imi construiesc o atitudine. 


Totul e un joc, si cine castiga? Castiga cel care joaca cel mai bine. In acest joc trebuie sa te prefaci. Decorurile se schimba, trebuie sa improvizezi, actorii raman aceeasi, plus minus cativa oameni de decor, dar in principiu aceeasi, regulile sunt aceleasi. Uneori se triseaza, sau poate e o regula. Oricum cea mai importanta regula e sa joci indiferent, exact ca la poker, nu ai voie sa afisezi vreo emotie, daca faci asta ai pierdut jocul instantaneu. De ce? Pentru ca atunci jocul va deveni real. Unul dintre jucatori isi va da seama ca e real, iar celalalt isi va dea seama cat de neimportant este defapt.


Oamenilor le place sa traiasca in incertitudine. Le place sa nu fie siguri de un lucru, decat sa fie sigur de un dezastru. Certitudinea ii distruge pe oameni. Chiar daca nu vor sa recunoasca toti se simt confortabil intr-o minciuna. Intotdeauna minciuna va fi mai frumoasa decat un adevar. Minciuna te mangaie in timp ce adevarul te distruge.








Asadar zilele treceau, am ajuns dintr-un joc pe care il exersam zilnic. Aveam toate scenariile in cap, toate posibilitatile, dar dupa un timp jocul a disparut. Toate scenariile s-au contopit intr-unul si a devenit adevar pentru mine. Nu are rost sa joci un joc de unul singur, ai castigat inainte sa inceapa jocul iar eu stiam asta. Curios era ca nu am suferit, nu mi-am dat voie sa sufar. Tu nu stiai de joc deci nu ai cum sa observi ca ai castigat. Am refuzat sa te mai caut, am refuzat sa imi pese.


Intr-un final am ajuns la concluzia ca barbatii sunt fiinte carora nu le pasa, ele au un scop, sunt fiinte rationale, nu exista sentimente. Au orice scop dar nu implinirea emotionala, iar noi femeile suntem mai interesate de sentimente decat de scopuri. In mintea mea aceste doua moduri de existenta nu au cum sa traiasca in armonie, asadar singura solutie a fost sa adopt modul de existenta opus, sa nu mai simt, sa nu imi mai pese. M-am autodistrus si nimeni nu vrea sa lipeasca ce-a ramas. Incerc sa ma adun singura, dar nu am lipici, incerc sa renasc dar viata nu imi ofera nimic nou, asadar raman imprastiata, astepand ca cineva sa vina sa ma lipeasca sau macar sa ma adune, dar ce primesc in schimb, cioburi calcate in picioare. Asadar voi ajunge un praf pe propria amintire.


Deci te rog, nu trece de zid daca nu esti in stare sa ma aduni, caci voi deveni un praf.



miercuri, 11 aprilie 2012

"Trecutul si prezentul sunt a filei doua fete"

Treceam pe aceleasi strazi pe care le conosc de mai bine de 10 ani, privind aceleasi lucruri care au fost acolo  din totdeauna. Si totusi totul s-a schimbat. Straduta pe care mergeam in fiecare zi s-a micsorat. Tufisul in care intram cati mai multi atunci cand ne ascundeam la " ascunselea" sau crapaturile din asfalt care ne spuneau pana unde avem voie sa trecem, erau acum lipsite de orice farmec.  Copacul ,sub care erau cele mai multe furnici si care dadea cele mai mici cirese, a disparut  ca si cum nici nu ar fi fost vreodata acolo. Treptele care uneori credeam ca reprezinta un munte, alteori erau scaunele comfortabile la " flori, fete si baieti" sau " am venit din america" acum sunt doar scari.  Nisipul care devena uneori deosebit de apetisat , atunci cand faceam placinte si prajituri de noroi, sau devenea o bomba pentru tabara adversa, si uneori drum pentru masinutele noastre, acum e doar noroiul care iti murdareste incaltamintea.  Uneori sapam pana in China, in nisipul care era destinat constructiilor.  Cand cineva spala covoare sau isi spala masina , noi deveneam constructori desavarsiti, modificand cursul apei si construind baraje pe langa canale.  Burienile erau marfa pentru magazine, pietrele deveneau porti la fotbal, minile noastre devenau lanturi de nepatruns, o bucata de creta era motivul unui nou joc. Serile erau cel mai trist lucru care se intampla.
Amintindu-mi toate aceste lucruri marunte a fost ca o plimbare printre amintiri. Cu fiecare pas pe care il faceam vedeam din nou toti copii care se jucau, le vedeam fetele fericite si senine, fara nicio grija,  le vedeam lacrimile atunci cand cadeau si se loveau, dar realitatea s-a intors. Plimbarea mea s-a sfarsit, iar lucrurile care m-au facut sa ma intorc in trecut m-au lovit peste fata, iar acum priveam spre viitor. Toti acei copii fericiti si senini crescusera. Fetele lor nu mai erau senine, au acum cate o umbra ici si colo, unele de neliniste, altele de suparare sau ingrijorare. Unii dintre ei nici nu se mai cunosc, altii sunt atat de ocupati incat trec in nepasarea lor pe langa tine fara sa isi aminteasca bucuria de ieri.
Dar, e oare si vina mea? Oare eu i-am lasat sa treaca pe langa mine fara sa ii intreb ce mai fac, fara sa ii salut? Si daca am facut asta, cum imi pot indrepta gresala? Daca ii voi saluta oare imi vor raspunde? Daca voi arata macar o farama de recunoastere oare lucrurile se vor schimba?

luni, 30 ianuarie 2012

O seara de iarna

Draga Ana,

Mi-e dor de tine, nu te-am vazut din septembrie. Ti-am spus ca imi doresc foarte mult sa trimit o scrisoare candva, asadar astazi este ziua cea mare. Si am atat de multe sa iti spun.
Privesc foaia alba din fata mea si incerc sa ma intorc inapoi, acolo unde a inceput totul. Era o seara frumoasa de iarna, de fapt nu era trecut de ora 5 dar cine mai tine cont de asta iarna? Acum am sa ma straduiesc sa nu mai fac astfel de remarci, incercand sa iti descriu pe cat posibil ceea ce s-a intamplat.
Deci dupa cum spuneam era iarna, o seara obisnuita de iarna, nimic iesit din rutina cu care m-am obisnuit  de ani de zile, rutina pe care pana si tu mi-ai criticat-o. In aceasta seara totul voia sa iasa din normal. Iti amintesti cand ti-am povestit despre semnul de pe mana stanga? Da, acel semn ramas in urma unei lovituri , care se intampla sa apara chiar in ziua in care l-am cunoscut pe Bogdan. Pai, acum am unul si pe mana dreapta. Dar nu i-am prea dat importanta in ziua in care a aparut. Nu s-a intamplat nimic mai multe zile la rand, recunosc uneori m-am gandit ca poate poate se va intampla din nou, dar apoi am uitat complet si nu i-am mai dat niciun fel de importanta.
Si seara de iarna a venit, ti-am spus ca iarna este anotimpul meu preferat, doar in caz ca nu am mentionat nicodata acest lucru iata-l aici.
In aceasta seara m-am hotarat sa ies din rutina, voiam cu orice pret sa ies din casa, chiar daca gheata se uita destul de urat la mine, iar papucii mei plangeau de frig. Am sunat o prietena si am iesit afara la o plimbare. Bineinteles ca am reusit sa cad, si dupa cum stii obiceiul meu, am ramas culcata in zapada pentru 5 minute lasand-o pe prietena mea sa se ingrijoreze pentru ca nu reactionam. Totusi acest lucru nu m-a oprit din plimbare, m-am ridicat, mi-am verificat toate oasele si toate miscarile si mi-am continuat plimbarea. Am discutat despre tot felul de chestii, mancare, obiceiuri, filme, muzica , religie pana si politica.  Singurul lucru pe care mi-l mai doream era un loc unde puteam sa stam jos, dar...
Oricum am continuat sa ne plimbam pe langa aceleasi cladiri si aceleasi locuri pana cand am inghetat complet, apoi ne-am indreptat fiecare spre casa, dar pentru ca asta nu a fost o seara oarecare a trebuit sa cad din nou si de data asta nu mai era nimeni in jur care sa ma streseze cu ridicatul, asa ca am ramas intinsa pe jos chiar si dupa ce mi-am revenit din soc, pana in momentul in care am auzit zgomot in jurul meu. Atunci am inceput sa ma ridic dar frigul imi intrase in fiecare os pentru ca nu imi mai simteam mainile pline de zapada. Zgomotul care m-a facut sa ma ridic era din ce in ce mai aprope , acest lucru mi-a accelerat pulsul si m-a facut sa ma grabesc in miscarile de revenire in pozitie verticala. Se pare totusi ca am apreciat gresit distanta de la mine la zgomot, pentru ca am simtit cu sunt ridicata in picioare.

duminică, 6 noiembrie 2011

Salveaza-ma!

Am incercat atat de mult sa ma regasesc in imaginea din fata mea, dar in zadar, culoarea parului s-a schimbat ochii sunt mai pierduti, fruntea e incrustata, obrajii si-au pierdut roseata. Intind mana pentru a vedea daca e adevarat, si este. M-am pierdut in lumea uitarii. Am uitat ce imi place, am uitat ce trebuie sa fac. Daca sunt o suma de valori, am pierdut orice valoare morala care statea la baza fiintei mele. Gaseste-ma! Adu-ma inapoi unde eram.

luni, 9 mai 2011

Capitolul 10. Inceputul Partea a-2a

Misterul.
[nu puteam lasa, totusi, totul atat de suspendat deasupra absolutului si in aceasi timp deasupra nimicului]
Birdy - Skinny Love






M-am trezit in mijlocul noptii, speriata dupa cel mai ingrozitor vis. Am inceput sa rememorez totul, era ceva in acel vis care imi spunea ca nu trebuie uitat, sau cel putin nu pana ma linistesc.
M-am ridicat din pat, am mers pana la baie , m-am spalat pe fata si pe maini, dupa care m-am intors in pat, pornind muzica de la calculator, asteptand mai intai sa ma linistesc.

Imaginile imi zburau de colo-colo, incercam sa ma concentrez sa imi dau seama unde incepuse totul.

Asa, o voce se auzea soptindu-mi ceva.
-Inchide ochii.....

Era ciudat pentru ca eram inca in faza de atipeala si incercam sa ma tin treaza pentru a asculta muzica, dar intr-un final am adormit cu muzica pornita.



Chiar, de ce nu mai e muzica pornita acum? Am verificat telefonul si avea bateria descarcata complet abia se mai tinea ecranul pornit pentru a vedea acest lucru. Revenind la vis.

Deci dupa cum spuneam am adormit.
Stefan a aparut intr-o camera alba, dar era intors cu spatele, era ca si cum eu tocmai intrasem in camera, a intors putin fata dar apoi a revenit la pozitia pe care o avea.
-De ce ti-a luat asa de mult timp sa ajungi?
Am incercat sa raspund dar visele sunt atat de enervante si nu am reusit sa scot un sunet.


A intors din nou capul , de data aceasta pentru a verifica daca sunt inca acolo.
-Imi pare rau, dar asta e singurul mod in care iti pot vorbi, se pare ca barierele tale nu prea te lasa in pace acum.
Si  chiar daca nu puteam vorbi , i-am spus ca nu inteleg nimic, si l-am intreat daca visez.
-Da! dar nu e genul de vis care e creat de imaginatia ta.
-Atunci ce e?
Era genul de comunicare pe care o ai cu cineva in vis. Persoana cu care vorbesti poate vorbi insa tu parca i-ai spune totul prin gand.


-E vorba de o intalnire si de o explicatie pe care ti-o datorez.
-Cum?
-Iti amintest ca te-am sunat si ti-am spus ca traiesc?
-Da.
-De fapt a fost un vis, dupa care te-ai trezit fara sa iti dai seama ca ai dormit.
-Dar de ce?
-Pentru ca nu te puteam pierde. Eu nu mai traiesc, si am fost egoist. Nu am vrut sa ma uiti. Stiu ca femeile nu pastreaza sentimentele intacte la fel ca barbatii, mai ales daca acele sentimente nu sunt reinsufletite.  Daca m-ai uita atunci eu nu as mai exista in universul tau.
-Deci esti un inger?
-Nu chiar. Dar am avut puterea sa vorbesc cu tine, si mi-am folosit acea putere pentru a-ti face rau.
Te rog nu ma uita!
-Nu te voi uita niciodata. Nu aveam de gand asa ceva.
-Dar iti era foarte usor.
-Nu poti judeca pe cine dupa aparente. Ti-as putea spune ca te urasc cand de fapt nu rezist fara sa ma gandesc  la tine . Doar pentru ca exista prejudecati nu inseamna ca le putem adopta.
-Te rog nu ma uita!
-Nu te voi uita. Dar imi dai drumul?
-Da, dar mai intai....
Si camera  alba s-a transformat intr-o poenita, ce avea pe margine o fantana, se auzea in departare o  cascada si erau mi de fluturasi si floricele peste tot.

Stateam in mijlocul poeniti si ma uitam la Stefan, s-a apropiat de mine, mi-a luat mana si apoi a plecat.
Eu am ramas in continuare in poenita, dupa care m-am trezit.


Deci asta trebui sa tin minte,  un vis, o iluzie adevarata.  Mi-am lasat lacrimile sa curga in continuare pe obraz, si am inchis ochii, dar durerea nu se poate sterge .

Totusi e bine de stiut ca, undeva acolo sus cuiva ii pasa de tine.

luni, 4 aprilie 2011

Capitolul 10. Inceputul

Snow Patrol - Changing cars

Asculta mai multe audio diverse





Viata merge inainte orice s-ar intampla. Viata nu asteapta dupa tine, nu sta sa vada daca nu ai obosit, nu asteapa sa poti respira, nu asteapta ca tu sa te trezesti. Viata e corecta si e dura, deci nu te va ajuta niciodata, asa ca nu te astepta  la asta.
Timpul zboara si oamenii uita, trec peste toate, nu le mai pasa de tine, uneori isi amintesc, alteori nici nu vor sa te salute, dar nu le poti reprosa nimic.

Si totusi esti liber intotdeauna sa incepi de la inceput, si esti liber mereu sa visezi, dar oare pot lasa trecutul in urma?  Oare chiar pot sa fac un pas fara sa ma uit in prapastia peste care trec?

Un nou inceput?  O noua viata?
Priveste cerul e atat de albastru, uite o pasare care zboara peste mine si nici nu m-a observat. O, creatura mistica, priveste-ma, ia-ma cu tine!  Dar ea trece peste mine fara sa  ma observe, a mai vazut un milion ca mine inainte, si nu mai are nimic nou de invatat.  Am privit in parpastia din fata mea de prea multe ori ca sa fie ceva nou acolo de fiecare data cand ma uit la ea, asadar nu mai are rost sa o privesc,  nu va creste, nu va arata altfel, deci tot ce ramane de facut este sa merg si sa caut altceva de vazut, altceva de invatat. Cred ca am invatat destule de la aceasta prapastie, chiar daca au ramas destule lucruri ascunse in umbra.  Nu vreau sa mai aud sau sa le mai vad.
Poate am facut deja pasul, doar ca m-am uitat inapoi, si acum sunt intoarsa de pe partea cealalta a prapastiei uitandu-ma.

Am fost in fata prapastiei, am fost in prapastie si acum am trecut uitandu-ma inapoi. Pe partea aceasta totul e verde. Pe partea aceasta e mai cald, e mai bine. Deci nu vreau sa ma intorc.

Zilele treceau, nori si raze stralucitoare ma tineau pe pamant. Am revenit la vechile obiceiuri, poate cu cateva schimbari. Privesc soarele in ochi atunci cand exagereaza, ascult ploaia cand e  inteleapta si imbratisez  vantul, atunci cand  ma biciue.

Zilele au devenit mai bune, am inceput sa socializez, mi-am facut chiar si o prietena.  Sunt totusi suparata pe ea, uneori, dar asta este prietenia, daca nu am fi prietene nu ne-am certa, asadar fiecare cearta dovedeste prietenia noastra.

Si ca tot veni vorba de prieteni, nu pot sa nu spun ceva si despre Tavi.  A fost foarte suparat pe mine pentru ca nu am mai dat niciun semn de viata, considerand ca am vrut sa il evit, l-am asigurat ca totul era bine si ca nu mai sunt suparata. Mi-am cerut scuze pentru ce am zis la intalnire si speram ca lucrurile sa fie bine acum. A fost ciudat cum, cu toata agitatia cu telefonul am uitat complet de Tavi, asa ca trebuia sa ma revansez, deci am planuit o excursie cu bicicletele. Am pregatit sandwich-uri, ceva gustari, o prajitura delicioasa( din care am servit toata clasa) si  mi-am luat aparatul foto.  Desi drumul a fost destul de lung datorita faptului ca nu prea  ma puteam asigura de drumul lung, plus pauze suficiente pentru a-mi odihnii ochii, excursia a fost una reusita  si m-am reimprietenit cu Tavi.

Incepeam sa imi reconstruiesc viata, am inceput din nou sa gatesc, un lucru care nu i-a prea bucurat pe parintii mei avand in vedere ca au trebuit sa manance in fiecare zi ceea ce faceam eu, si mancarea mea nu era intotdeauna sarata, asa ca trebuie sa suporte pentru ca imi reintru in drepturi.

Intr-o dimineata m-am trezit, si eram in cautarea disperata de lumina, si cum camera mea nu e indreptata tocmai spre soare, mi-am creat unul propriu pe tavan.  Un soare galben care ma trezea dimineata, pana a inceput sa ma sperie si l-am sters( noroc ca nu avut vopsea atunci cand l-am desenat).

Mi-am rearanjat toata camera, mi-am redeschis cutiuta cu amintiri, si pianul meu a mai cantat inca odata.  Bine nu se poate numic chiar pian dar e pe aproape. In plus o schimbare majora in garderoba, doar a venit primavara.
  Am inceput sa ma distrez desenand cu ochii inchisi si spre surprinderea mea desenele mi-au iesit chiar mai bine decat  atunci cand le faceam cu ochii deschisi.
Spre surprinderea mea, am devenit impiedicata, picioarele mele sunt inamicul public numarul unu. Pur si simplu nu vor sa ma asculte se bat de tot ce le iese in cale.


Asadar, viata merge inainte si nu cruta pe nimeni. Viitorul va fi tot timpul in fata ta , iar trecutul mereu te va urma. Suntem singurii responsabili de deciziile noastre si de modul in care ne alegem sa ne traim viata. Deci singurul lucra care mi l-as mai dori ar fi sa nu las sansele sa treaca pe langa mine, sa nu las persoane sa treaca fara sa le cunosc sa nu las viata sa ma fugareasca, ci sa merg de buna voie pentru a nu pierde nimic si pe nimeni.  Nu lasa sa treaca pe langa tine persoanele la care ti!

duminică, 20 martie 2011

Profesoara. Partea I

Christina Aguilera-Beautiful



        Numele ei era Ana.  Pe atunci avea 17 ani.  Voia sa termine liceul si apoi va apuca pe orice durm ii va fi mai aproape.  Ii place sa se plimbe si sa cante.  Era o fata destul de frumoasa. Bruneta, inalta, subtirica si indrazneata.  Era destul de preocupata de scoala, parintii spunandu-i mereu ca trebuie sa invete daca vrea sa aiba un viitor starlucit.

Intr-o seara se plimba urmarind stelele si se gandea la ce facultate sa dea.    Era linistita si nu credea nicio clipa ca ar fi in pericol.  Nu era nimeni pe strada infara de cativa oameni foarte grabiti si distrasi complet de problemele casnice.   De dupa colt apare alergand o silueta.  Trecand pe langa ea o darama si Ana ramane intinsa pe jos fara sa scoata un sunet.  Silueta ametita din cauza impactului puternic, isi da gluga jos din cap si se uita la fata inconstienta de jos.  Baiatul, caci era un baiat cel care a lovit-o, a vrut sa o ridice dar atunci cineva la oprit.
-Pleaca de aici!  Ce mai astepti!  Stai linistit ma ocup eu de fata.  Hai fugi!  Doar nu vrei sa te prinda.
-Mersi frate. Du-o la un spital cat mai repede.
-Bine, bine.  Hai dispari odata.

Ana a ramas inconstinta doar 5 min , trezindu-se cu o durere ingrozitoare de cap.  Cand sa trezit era intr-o masina straina, cu un om pe care nu l-a mai vazut niciodata. 
-Cine esti?  Opreste masina imdiat!  Unde ma duci?
-Stai stai! Linisteste-te!  Numele mu este  Victor.  Te-am vazut inconstienta pe jos.  Te-am luat de acolo si acum te duc la un spital sa vad daca ai patit ceva.
-O da.  Un idiot a dat peste mine mai devreme.
-Idiot. Pufff..
-Ce ?  Nu era un idiot daca nu se uita pe unde merge.
-Chiar te-ai lovit tare la cap.
-N-am nimic la cap. Tu trebuie sa ai ceva
-Bine bine! Imediat ajungem la spital.
-O fi serios nu am nevoie de spitalizare.  Ma simt foarte bine
-Ti se pare!  Ai capul cat o casa.
-Mda foarte amuzant.
-Da chiar e amuzant.
-Il cunosti pe tipul care m-a lovit. Am sa-i spun cateva.
-Hmm...  Nu, nu stiu despre cine vorbesti.
-Bine ! Nu vreau sa mai aud de el niciodata.

La spital, Ana  a fost examinata si nu avea nimic la cap totusi a primit  niste gheata si ceva medicamente.
-Super ! si acum cum ajung acasa?
-Te duc eu.
-Nu mersi ma descurc.  Unde mi-e telefonul?
-Haide nu fi prostuta!
-Nu sunt proasta si multumesc frumos pentru oferta dar ma descurc.
-Bine du-te singura.
-Alo?  Imi puteti trimite un Taxi la Spitalul " ..........." va rog?
-Da da intr-o secunda!
-Multumesc! Vezi ma pot descurca si fara tine .  Multumesc mult ca m-ai adus la spital dar chiar nu era nevoie . Ti-am spus ca nu am nimic.  Acum pleaca.
-Bine bine nerecunoscatoare-o!
-Hei!  imi pare rau dar chiar nu aveam nevoie de tine. Scuze!  Multumesc oricum pentru deranj!

Ana nu le-a spus nimic parintilor.  A doua seara a stat in casa. Nu voia sa se intalneasca din greseala cu Victor.

A trecut un timp si Ana aproape ca a uitat de incident, totusi nu mai mergea pe acel drum.   Insa intr-o zi  a fost nevoita sa treaca pe acolo, mergand pana la un magazin. Si a fost nevoita sa dea din nou cu ochii de Victor.
-Hei buna!
-Buna!
-Imi pare foarte rau pentru ce s-a intamplat in seara aia!
-Care seara?
-Atunci cand ai cazut.
-Aaa... Am si uiat.
-Super.
-Bun si ce vrei?
-Nimic.
-Bine atunci Pa!  
-Stai! Stai!
-Of ce vrei de la mine?
-Aaa....  Cel care te-a lovit vrea sa isi ceara scuze.
-Parca spuneai ca nu il cunosti.
-Ce memorie buna ai!  Il cunosc. Este prietenul meu.
-Bine ma bucur foarte mult. Ce sa spun.  Nu imi pasa de scuzele lui este un idiot si asa va ramane . Totusi ce ii pasa lui de mine?  A mai lovit inainte un milion de oameni de ce i-ar pasa daca eu il iert sau nu? De ce vrea sa isi ceara iertare?
-Chiar ii pare rau ca te-a izbit asa.
-Of scuteste-ma! Nu conteaza. Spunei sa uite si sa ma lase in pace.  Nu imi pasa de scuzele lui. Acum te rog sa ma lasi. Ma cam grabesc.
-Bine pa!
-Pa!

Victor nu a mai deranjat-o pe Ana. Pe de-o parte pentru ca Ana nu mai trecea pe acolo si pe de alta parte pentru ca nu mai avea de ce. Ana i-a spus clar sa o lase in pace.


Ana era acum in ultimul an de liceu si era din ce in ce mai confuza in privinta viitorului ei. Nu dadea importanta  niciunui lucru.  Nici nu a observat ca s-a mutat un nou coleg in clasa chiar daca statea langa el  mai mereu , sau mai bine spus el statea langa ea. A facut cunostinta cu el chiar din prima clipa , dar era absenta.  Isi facea din ce in ce mai multe griji pentru examen si pentru facultate.

-Buna Ana!
-Buna! Imi pare rau , dar ti-am uitat numele.
-Eric.
-Ce faci?
-Mmm, merg in clasa.
-Pot sa te insotesc?
-Nu vii si tu intr-acolo oricum?
-Ba da, dar conteaza daca iti pot tine companie sau nu.
-Cum vrei.
-Si?.... Ce-ai facut in weekend?
-Nimic. Am stat pe acasa, familie, teme, filme.
-Te uiti des la filme?
-Uneori.


Conversatia a continuat pana au ajuns in clasa, iar apoi s-au asezat amandoi, in aceeasi banca si si-au continuat conversatia pe susotite.
Zilele treceau si fara sa isi dea seama conversatiile Anei cu Eric erau tot mai placute si tot mai dorite. Au devenit cei mai buni prieteni in mai putin de o luna.

marți, 8 martie 2011

Capitolul 9. Complicatii II

Christina Aguilera - You Lost Me



     Totul se invarte in jurul acelei intamplari.  NU mai intelegeam nimic. Timul a ramas pe loc in acea noapte. Mi-am petrecut toata noaptea in aceeasi pozitie, cu ochii pe telefon, cu spatele incovoiat.   Ceasul m-a trezit din visare, dar nu am reusit sa ma misc.  Nu exista nicio posibilitate prin care eu sa pot ajunge din nou in existenta.  Mecanic m-am ridicat si m-am uitat pe fereastra.  Afara era inca noapte. Am aprins lumina si  am inceput sa ma pregatesc pentru scoala. Nu gandeam, nu visam, nu existam.  In 10 minute am iesit din casa si ma indreptam spre scoala chiar daca era inca prea devreme. M-am hotarat sa merg pe jos o bucata de drum, aceasta decizie a venit inconstient, dar a venit.
    Pana am ajuns la scoala am reusit sa imi recapat constiinta , datorita unei cazaturi care m-a adus cu picioarele pe pamant.  Acum ca eram lucida , m-am asezat in autobuz, mi-am pus castile in urechi si am inceput sa vad toata situatia in ansamblu.  Era o chestie care ma deranja  si care nu ma lasa sa ma gandesc ca totul este bine, ceva imi scapa si nu imi puteam da seama ce.  Stefan a spus ca eu sunt singura care crede ca el e mort si mai important ca mie imi va fi mai usor asa.  1. De unde stie el ca imi e greu?  2.De ce a sti ca m-a mintit si ca nu vrea ca eu sa stiu ca traieste m-ar ajuta?  3. Parintii mei.  Ei de ce m-au mintit?  4 si cel mai important.  De ce eu trebuia sa cred ca Stefan a murit?


Am ajuns la scoala , intrebarile nu imi dadeau pace, mai ales ultima, Stefan a spus  ca este datorita faptului ca am fost cu el in masina, totusi asta nu imi explica prea multe. OK am fost in masina , si ce?  Am fost ranita,nu am murit, nu am patit nimic grav.  Se poate sa se fi intamplat ceva cat timp am fost eu inconstienta?  Si totusi ce se putea intampla atat de grav incat sa trebuiasa ca moara un om, chiar daca pentru o singura persoana.









Lunile treceau, Ianuarie, Februarie, Martie. Intrebariele erau tot acolo, dar in schimb nu aveam niciun raspuns.  Cu timpul am inceput sa uit de ele. Am trecut de la faza de a cauta un raspuns la incercarea de a nu pune intrebari. Acest lucru s-a manifestat si pe alte planuri. Incepeam sa nu mai pun trebari deloc in viata.  Nu mai intrebam nici macar chestii banale. Mi-am blocat de tot curiozitatea. De ce?  Pentru propria mea protectie.  Daca continuam sa  caut raspunsuri fara  nimic voi incepe sa nu mai exist decat in intrebari.  Si trebuid sa aleg intre doua rele, am ales raul care  l-am considerat ca e cel mai mic.

Viata merge inainte si nu o poti opri, insa daca as putea opri timpul  care ar fi primul lucru pe care l-as face?


Mereu credeam ca fiecare persoana merita sa primeasca in vita o minune. Dar minunea mea?  Trebuie sa fie inca acolo, sau eu am trecut pe langa ea fara sa imi pese.  Singurul lucru pe care il mai doream acum era sa uit ca l-am intalnit pe Stefan. Sa uit de existenta lui. Mi-am interzis sa ma mai gandesc la el, mi-am interzis orice amintire, si daca din greseala imi aminteam aveam o reactie foarte violenta de repulsie.


Trecutul trebuie sa ramana trecut iar viitorul trebuie sa fie maine.
[ Imi cer mii de scuze pentru intarziere]

joi, 27 ianuarie 2011

Knight Rider

Muse-Starlight



[Imi pare rau sa va tin inca in asteptare, dar pana voi reusi sa scriu o continuare la "Alaturi de ingeri" va propun urmatoarea  povestioara, scrisa la insistentele unei persoane.  Distractie placuta! P.S.  Va avertizez ca e prima data cand incerc asa ceva.]

        



             O priveliste pustie, un cer mohorat si un drum anemic, asta este tot ceea ce se vede la orizont.  Tot de aceasta priveliste este intampinat si  El.   Cine este El?   S-a autointitulat Knight Rider si este un motociclist.  Ce vrea de la viata?  Nici el nu stie.  Ce vrea sa gaseasca la sfarsitul calatoriei?  Ei bine, mai are un drum lung de parcur deci se poate hotara.  Dar totusi cine este acest Knight? sau  Rider??   Cum spuneam, este un motociclist. In mometul asta  se afla pe o Kawasaki, cu pletele in vant si cu privirea pierduta.  Avea in jur de 22 de ani, brunet, cu ochi caprui.  Acest Knight Rider era un aventurier. Calatoarea cat e ziua de lunga in cautarea unor raspunsuri si cateodata mai ajuta pe unul altul.


    Si ziua de astazi il gaseste pe Knight Rider pe drumul pustiu despre care vorbeam.  Se inserase ceea ce insemna ca el se apropia de casa in acest moment.  Drumul o ia la dreapta spre zona Raciu, iar calatorul nostru ajunge la sfarsitul calatoriei.  Opreste motorul, coboara de pe motocicleta si intra in casa(de fapt era un apartament), dupa care se intoarce cu o sticla de apa si o carpa.  Se opreste in spatele motocicletei si se uita le ea in decurs de un minut, dupa care incepe sa spele motocicleta, la sfarsit ramanand sclipitoare.  Chiar cand a terminat  de spalat a inceput sa ploua. Ce mai sfarsit pentru o zi atat de buna.

    Knight Rider intra in casa. Aprinde luminile si  se aseaza in pat visand cu ochii deschisi.  Intr-un final adoarme, dar ziua nu s-a sfarsit inca deoarece imediat se aude un ciocanit in usa.
Rider se ridica din pat si se indreapata cu pasi repezi spre usa.
-Buna seara!
-Buna scumpule!
-Ce s-a intamplat doamna Gal?
-Mi-a scapat cainele afara si la varsta mea nu mai pot alerga dupa el. Nu ma poti ajuta sa il gasesc?
-Sigur ca da.
-Multumesc scumpule.

In aceste clipe singurul lucra la care se putea gandea Rider era porecla lui; "Scumpule" Ce mai e si cu asta? Adica cine ma crede?  Diamantul coroanei sau ce?  Daca imi mai spune vreoda....


-Pe aici l-am vazut ultima data. Se indrepta spre Biblioteca.
-Avea zgarda?
-Da. Uite si lesa ca sa il poti prinde.
-Multumesc!
-Ai grija scumpule!


Oh! nu din nou. Are noroc ca o respect putin , ca altfel.....


Astfel eroul nostru porneste in aventura sa.  Mda asta da aventura , necesita vertiginos un erou.  In orice caz, acest Knight Rider are de indeplinit o sarcina; gasirea si prinderea cainelui.
Rider a plecat mai departe lasand-o pe batranica in urma. Dupa ce a trecut de coltul strazii, mergand spre biblioteca, a auzit un latrat puternic venind din spatele lui, destul de aproape.  S-a intors incet si privea fix cainele care se uita la el.

-Hai Rex!
Cainele  a latrat o data dupa care , atunci cand Rider a incercat sa se apropie, a luat-o la fuga.
Perfect! Nu cumva sa fie usor si sa pot pleca din ploaie, nu nu...

-Hai aici! Rex?!
A strigat aceeasi fraza de cel putin 10 ori, cainele nici vorba sa astepte. Rider era familiarizat cu cainele, toata problema era ca nu se prea placeau.   Au mai alergat pana la supermarketul  de la periferie dupa care cainele a inceput sa oboseasca. ( Rex incetineste si Rider se apropie. Oare cine va castiga aceasta cursa?  Multimea e in suspans. Rider se apropie tot mai mult de oponentul sau si...)


 Rider reuseste sa il prinda pe Rex cu lesa si acum  se indreapta amandoi spre casa. Cand se apropie de bloc, doamna Gal ii intampina pe amandoi.
-Vai! multumesc mult scumpule! Cat despre tine, Rex, de cate ori trebuie sa iti repet?  Caine rau!
-Nicio problema doamna.
-Pot sa te mai rog ceva?
-Daca nu trebuie sa il prind iar pe Rex atunci da.
-Oh..  Nu, scumpule {Mai suporta un pic apelativul si gata} Maine soseste nepoata mea de la Bucuresti, problema e ca nu stie cum sa ajunga pana aici, data trecuta cand a venit cu taxiul a costat-o o avere pentru ca acesta s-a pierdut. Ce sa faci , asta e! Deci ma intrebam daca nu poti tu sa o insotesti pana acasa.
-Ba da doamna . La ce ora soseste?
-La ora 12.  Numele ei e  Adela.
-Bine voi fi acolo.
-Iti multumesc mult scumpule!
-Nicio problema.( Tanti nu arata foarte in varsta deci banuiesc ca nepoata ei nu poate sa aiba mai mult de 16 ani, deci nu va fi o problema)



Ziua urmatoare Rider era la aeroport cu o pancarda in mana pe care scria Adela. Pe la 12.15 se apropie de el o fata cam de 19 ani.
-Salut! Tu esti cel care ar trebuie sa ma duca  in Raciu?
-Da.
-Eu sunt Adela.
-Imi pare bine.
....
-Si tu esti?
-Aaa...  Eu sunt .. Adica mi se spune Knight Rider.   (Rider nu ezita niciodata , totusi de data aceasta s-a blocat atunci cand trebuia sa isi pronunte porecla in locul numelui)
-Knight Rider?!  Nu ai si tu un nume? Adica inteleg ca asta iti este porecla dar ar fi frumos sa stiu cum te cheama.
-Sebastian.
-Imi pare bine de cunostinta , Sebastian. Mergem?
-Da da.
-Aaa.. Cu ce?
-Cu asta.
-Stai  cu motocicleta? Nu am fost niciodata si nu vreau sa mor inca. Se gandi ea.
-Da. Mereu exista un inceput.
-Ai macar casca si pt mine?
-Bineinteles.
-Nu putem lua taxiul?
-Crezi ca poti ajunge?
-Bine dar mi-e frica.
-Stiu ca esti curajoasa.
-De unde? Nu ma cunosti.
-Dar daca te vei urca pe motocicleta voi sti. Haide!  Pune-ti casca si urca-te in spatele meu.      Asa, acum inchide ochii.

Adela a inchis ochii si Rider a pornit.  Mergeu amandoi pe soseaua aglomerata, ea strangandul foate tare si el incercad sa se elibereze.
-Deschide ochii!
-Nu!!
-Haide iti va placea.
Acum se aflau pe un drum  linistit, iar soarele tocmai se ivea de dupa nori, inveselind ziua mohorata.

-Haide, deschide ochii, vei fi surprinsa de ce s-a intamplat!
Adela deschise ochii, si in acel moment stransoare ei devenii mai relaxata.

-E incredibil. Acestia se numesc ochii lui Dumnezeu.
-Ce?  Razele astea care  vin din nori?
-Exact.
-Frumos nume.

Intr-un final au ajuns la destinatie. Doamna Gal i-a primit pe amadoi inauntru si i-a asezat la masa sa manance.  Rider a refuzat, dar la insistentele Adelei a acceptat sa guste cate putin din fiecare.

-A fost delicoasa mancarea. Multumesc doamna Gal!
-Nicio problema scumpule.
Rider si-a dat ochii peste cap, iar Adela a pufnit in ras.
-Poti sa treci si maine te rog?
-De ce, doamna?
-Ai putea te rog sa o insotesti pe Adela cand plimba cainle?  Ma tem sa nu fie prea agitat Rex, iar apoi iar va trebui sa alergi dupa el.
-Desigur.
-Iti multumesc foarte mult.  Nu mai vrei o bucata de prajitura?
-Nu multumesc, am mancat destul.
-Sa iti fie de bine!
-Multumesc.

Si-au luat la revedere, iar in ziua urmatoare, Rider si Adela au scos cainele la plimbare dis de dimineata.

-Sebastian, de ce ai acceptat sa plimbi cainele.
-Hmm..  Ce?
-De ce vrei sa plimbi cainele?
-Daca nu veneam cu tine trebuia mai apoi sa il alerg.
-Bine dar de ce o ajuti pe matusa?
-Iti e matusa nu bunica?
-Nu, e matusa mea.  Deci de ce ai grija de ea?
-Pentru ca asa e bine.
-Si oamenii fac mereu ceea ce e bine?
-Nu, dar asa ar trebui.
-Sebastian!?
Adela s-a oprit si astepta ca Rider sa se uite la ea.
-Hmm.. Ce?
S-a oprit si el  si acum se uita la ea.
-Multumesc!
-Pentru ce?
-Pentru ca ai grija de matusa mea.
-Nicio problema.

Si au pornit mai departe. Dupa plimbare amandoi au luat micul dejun la doamana Gal, dupa care si-au pierdut toata dimineata si toata dupamasa povestind.
Zilele treceau si Knight Rider nu s-a mai urcat pe motocicleta. Singura data cand si-a amintit de ea, a fost atunci cand  Adela l-a  intrebat ce face in viata.

-Totusi sa te plimbi toata ziua pe motocicleta fara un scop, fara o tinta nu poate fi ametitor?
-Ma plimb pentru a-mi gasi tinta, pentru a-mi gasi un scop.
-De ce nu iti gasesti o slujba?
-Am incercat, dar nu am rezistat.
-Ai incercat sa  te inscri la o facultate?
-Dar am terminat facultatea.
-Si atunci de ce nu te angajezi?
-Nu imi gasesc motivatia pentru a o face.
-O faci pentru tine. Pentru viitorul tau.
-Si daca asta nu e 'deajuns.
-Crezi tu asta?  Intotdeauna e indeajuns.
-Poate.


Aceasta scurta discutie l-a facut pe Rider sa isi caute de lucru a doua zi, si spre uimirea lui si-a gasit ceva pe domeniul lui, si ceva care sa ii placa.  Asa ca a aplicat pentru job.

Zilele treceau, iar Rider si Adela erau tot mai apropiati, dar nu au facut totusi nicio miscare.  Rider a primit vestea ca a primit slujba , si voia sa ii multumeasca Adelei, dar cand a intrebat de Adela la usa doamnei Gal, aceasta i-a spus ca Adela era la plimbare deja cu cainele.
-Cum? De ce a plecat atat de devreme?
-Este ultima ei zi aici si voia sa  fie cat mai lunga.
-Nu stiti unde a plecat?
-Imi pare rau, nu stiu.

Rider a inceput sa alerge pe strazi in cautarea ei. Aude din nou un  latrat puternic in spatele lui. Se intoarce incet si il vede pe Rex. De data aceasta Rex nu a mai fugit, pentru ca era deja obosit. Rider l-a prins de lesa si   Rex l-a condus la Adela.

-Bau!
-Off.. Aveai dreptate. Daca nu esti cu mine trebuie sa alergi tu dupa el.
-De data asta nu am alergat.
-Multumesc mult Sebastian!
-De ce ai plecat fara mine?
-Voiam sa vad daca sunt destul de puternica pentru Rex.
-Si acum esti fericita?
-Da.
-Voiam sa iti spun ca m-am angajat.
-Serios? Foarte bine pentru tine.
Amandoi s-au imbratisat pentru cateva secunde, apoi s-au departat.

-Pot sa te rog ceva?
-Da, sigur.
-Poti sa ma duci maine la aeroport?
-Da. Dar si pleci?
-E timpul , am stat destul.
-Ai mai putea sta.
-Dragut din partea ta, dar nu.

Dupa plimbare Rider nu a mai stat la micul dejun, si nu s-a mai intalnit cu Adela in ziua aceea.  Dimineata amandoi tacuti au repetat scena de acum o saptamana, dar fara sa scoata un cuvant si fara ca Adela sa inchida ochii.  Nu au spus nimic  tot drumul pana la aeroport.

Stateau amadoi in sala de asteptare, uitandu-se unul la altul, fara sa se miste, fara sa clipeasca. S-a facut ultima strigare si ea s-a urcat in avion, fara sa isi ia ramas bun, fara sa scoata un sunet, si el la randul lui nu a facut nimic.   A plecat.



Ea a plecat, si el a lasat-o.  El a ramas, iar ea nu l-a chemat.  Dupa acea saptamana s-au mai vazut, dar totul disparuse. Se vedeau mai rar in vizitele ei, iar magia de la inceput nu mai era acolo.  Au pierdut amandoi si nici nu o stiu.
Totusi timpul le mai da o sansa, cine stie. Poate exista si Finaluri Fericite.

marți, 21 decembrie 2010

Capitolul 9. Complicatii I

Within Temptation - All I Need



Am incremenit.  Era imposibil asa ceva. Nu puteam sa mai  scot niciun sunet, dar nu puteam sa il las sa plece. Trebuia sa vorbesc.  Trebuia sa incep sa respir acum.  Am luat o gura mare de aer.
-Da?  A fost ca o soapta , dar in urechile mele a sunat de 10 ori mai tare, iar ecoul era inca in mintea mea cand mi-am dat seama ca  nu spune nimic.  Trebuia sa repet, nu m-a auzit. 
-Da!
-Ela?!  Eu sunt.
-Cum e posibil? Nu poti fi tu.  Am inceput sa plang . La inceput de fericire, apoi de durere.  Acesta trebuia sa fie un vis. Un vis din care urma sa ma trezesc, un vis urat prin frumusetea lui. Nu voiam sa stiu ca visez, ar fi distrus totul, dar trebuie sa visez.  Nu mai plangeam cand a inceput sa vorbeasca.
-Ela?!  Te rog sa ma ierti ca te-am trezit.
-Dintre toate lucrurile pentru care ai putea sa iti ceri scuze tu tocmai pentru asta ai reusit sa te scuzi?  Am tras aer adanc in piept si am revenit in starea de reverie. Nu m-ai trezit. Inca dorm.  Trebuie doar sa ma trezesc. Te rog nu ma trezi!  Nu vreau sa ma intorc la realitate.
-Ela, nu dormi.
Atunci am constientizat ca eram treaza.  Nu era un vis.
-S.t...efan?  Mi-a fost atat de greu sa ii pronunt numele. 
-Da.
-Te rog spune-mi ce s-a intamplat si ce se intampla?  Au inceput sa imi curga lacrimile pe obraji.
-E...eu...
-Stefan....
-Ela nu iti pot spune.
-Unde esti?
-Nu conteaza.
-Daca nu imi poti spune nimic atunci de ce m-ai mai  sunat?
-Ela!  Te rog sa ma asculti cu atentie.
-Ascult!
-Trebuie sa uiti ca ai vorbit cu mine.  Eu pentru tine sunt mort si asa trebuie sa si ....
-Stefan!  Cum imi poti cere sa uit?  Daca voiai sa uit, de ce  mi-ai dat ceva ce  sa uit?  Te rog nu face asta!  Te rog!
-Ela! Te-am sunat  pentru ca .....
-De ce?
-Pentru ca tu esti singura care ma crede mort.

Cuvintele lui imi rasunau in ureche.   singura care ma crede mort  ......  singura care ma crede mort..... 


-Dar cum?  De ce? De ce eu dintre toate persoanele?
-Pentru ca soarta a hotarat ca tu sa fi in masina cu mine.
-Stefan?
-Ela! Asta este tot ce trebuie sa sti.  De acum nu trebuie sa te mai gandesti la mine.  Eu nu mai  insemn nimic pentru tine.  M-am gandit ca, daca vei sti ca traiesc va face lucrurile mai usoare pentru tine.  Va trebui sa nu spui nimanui. Va trebui sa uiti pentru ca nu vei primi nimic daca nu faci ceea ce iti spun.

Capul mi se invartea.  Cum?  Deci eu sunt singura care il credea pe Stefan mort? Din cauza asta eu nu am participat la nicio inmormantare?  Din cauza asta nu am auzit nimic de familia lui?  Din cauza asta  eu eram singura afectata?  toti m-au mintit. 


-Stefan!?  Nu face asta.  Nu pleca din nou.  Te rog!!!  Stai!



Si a inchis.  Am incercat sa sun pe numarul cu care m-a sunat, dar telefonul nu imi spunea decat ca am accesat casuta.

luni, 29 noiembrie 2010

Capitolul 8. Neasteptat

Sara Bareilles - Breath again



In graba mea de a iesi din casa, din locul cosmarurilor, mi-am lasat telefonul pe noptiera.  Ce prostie, oamenii in general sunt morti fara posibilitatea de a comunica.  Era oarecum amuzant avand in vedere ca imi testa capaciatea de a supravietui.  Dragut! cu siguranta astazi voi avea cea mai mare nevoie de telefon.




Cum anticipasem de dimineata, ziua mi-a cerut intruna telefonul, ba pentru calcule imposibile la chimie, ba pentru cronometrare, orice care sa foloseasca tehnologia mea inexistenta momentan.  A trebuit sa intreb pe toata lumea cat e ceasul si sa calculez pe hartie tot.  In concluzie o zi groaznica.  Partea cea mai proasta a fost ca Tavi nu a aparut deloc la scaoala, sau cel putin eu nu l-am vazut deloc astazi.  Eram atat de curiaoasa daca noaptea a reusit sa ne aduca pe amandoi pe aceeasi linie de plutire sau daca inca mai era suparat pe mine.  Nevoia mea de comunicare a ramas nesatisfacuta pana la sfarsitul orelor, cu exceptia catorva remarci facute vremiii, cum ca s-ar putea sa ninga in curand, in rest nimic.

-Ela?
-Da?
-Toata  ziua ti-a sunat telefonul. De ce nu l-ai luat cu tine?
-Aaa.. M-am grabit azi dimineata si l-am lasat acasa. Ai raspuns? Nu sti cine era?
-Nu am raspuns, dar s-ar putea sa fie ceva important.
-Dar ce cauta telefonul meu la tine?
-Nu a fost la mine, dar eu nu am fost azi la serviciu.
-Aa..
-In legatura cu seara trecuta, vrei sa imi explici si mie ce s-a intamplat?
-Nu s-a intamplat nimic.
-Ela!  Vrei sa imi spui ca faptul ca nu vorbesti cu mine  inseamna ca totul este bine?
-Mama imi pare rau, m-am certat cu cineva  in seara aia si nu am avut chef de discutie.
-Bine, sper ca  pe viitor sa imi spui si mie si ce se intampla si sa nu imi intorci spatele.
-Bine.
-Ar trebui sa verifici cine te-a sunat.
-Acum.

Telefonul era tot acolo unde il lasasem ieri seara, adica pe noptiera.  Aveam 5 apeluri nepreluate, acelasi numar necunoscut a sunat in fiecare pauza.  Ce ciudat.  Nu mai vazusem niciodata numarul, dar avand in vedere intervalul in care a sunat, inseamna ca stia ca sunt la scoala si a avut grija sa sune numai in pauze. Am apasat pe butonul de apelare sa vad cine era si ce era atat de important.  A sunat odata dupa care mi-a inchis.  In aceasta situatie am asteptat sa ma sune din nou, totusi nu a mai facut-o.  Am asteptat 10 minute cu ochii atintiti pe telefon.  Timpul a trecut pe nesimtite si imediat ce am realizat ce faceam , am aruncat telefonul pe pat.


Ziua a decurs in mod normal, pana seara am si uitat de telefon, totusi nu l-am mai atins chiar daca aveam nevoie de el  la calcule.    M-am pus la culcare devreme in acea zi.  La ora 10 eram in pat adormita, ceva imi spunea ca nu prea o sa am timp de dormit si totusi acest lucru mi se parea stupid, iar motivul pentru care credeam ca m-am culcat era acela  ca eram incredibil de extenuata.


Ora 12 si un minut, deschid ochii si ma uit la telefon.  In acel moment incepe sa vibreze. Instinctiv l-am luat de pe noptiera pentru a opri zgomotul sacaitor, m-am uitat la el crezand ca e alarma, dar defapt era numarul care m-a sunat toata ziua.  Avand in vedere ora imi era putin frica sa raspund.  Ce doare acea persoana de la mine ?  Am inchis ochii si am raspuns.

-Alo?...
.....
-Alo?!
Nimic.
Am inchis si am incercat sa nu ma gandesc la telefon. De ce a trebuit sa raspund. A fost cea mai proasta decizie pe care am putut-o lua la o astfel de ora.  Am aprins becul si ma uitam la tavan. Incercam sa nu ma gandesc la nimic.  Cand m-am mai linistit am stins lumina in incercarea disperata de a adormi. Modul in care imi inchideam ochii totusi nu indicau in niciun caz intentia de a adormi, mai degraba indicau faptul ca eram speriata si ca nu  doream sa vad nimic.  Am stat asa cu muschii incordati cam 20 de minute dupa care, mi-am luat castile si MP4-ul si am dat muzica la maxim.  Am inceput sa fredonez , si pana dimineata muzica a tot cantat in urechile mele iar eu cu ea. La  un moment dat am atipit cu castile in urechi , dar nu am dormit  mai mult de 5 minute,  soneria de la alarma ma trezit atunci cand alunecam spre vise.  Cum era posibil sa aud melodia de la telefon cu castile date la maxim?  Era imposibil. Defapt castile sau oprit, bateria fiind descarcata.

Am aruncat castile pe pat si  m-am ridicat cat mai repede. Am oprit alarma si  am inceput sa ma pregatesc pentru scoala.    Telefonul a sunat din nou. Am incremenit in fata oglinzii. Vazandu-mi ochii atat de ciudat reflectati, nu  aratau a frica, mai degraba a plictiseala exagerata si a extaz in acelasi timp, mi-am revenit repede.  M-am dus la telefonul care urla.

-Alo?
-Ela?
-Da. Mama?
-Am plecat mult mai devreme astazi la serviciu si  nu am vrut sa te trezesc.  Ti-am lasat bani de mancare si de cumparaturi pe masa, in bucatarie.
-Bine. Cand ajungeti acasa? Undeva diseara, dar vezi ca s-ar putea sa avem ceva musafiri.
-Cine?
-S-ar putea sa ajunga Cristi, mai tarziu pe  la noi.
-De ce? si stai.  Care Cristi?
-Cristi. Sti tu, Cristi cu Mirela.
-Aaa.. Acel Cristi. Ok. Vrei sa fac ceva de mancare?
-Ar fi bine. Vezi ce poti face.  Trebuie sa plec. Ma grabesc.  Succes la scoala!
-Mersi. Pa pa!

Perfect, acum avem si musafiri.  De-a lungul conversatiei am uitat complet de numarul misterios.   Am continuat sa ma imbrac mecanic, dupa care am mers in bucatarie si m-am uitat prin frigider cam ce as fi putut face de mancare.  Bucataria nu era prea mare, desi incapeau  toate persoanele care doreau sa intre acolo. Frigiderul era asezat langa corpul maro de bucatarie.  Pe frigider era un mesaj adresat mie.


Vezi daca poti face ceva de mancare pentru diseara. Ai bani pentru cumparaturi daca vrei sa mai cumperi ceva.   Mama  




Am recunoscut scrisul mamei de la primele cuvinte.  Stie ca imi placea sa gasesc bilete. Cand eram mica mereu gaseam cate unul si mi se parea foarte interesant, dar acum cu telefoanele mobile nu mai aveam nevoie de asa ceva, totusi mama isi mai aminteste din cand in cand de placerea mea si cand are ocazia imi mai lasa cate un biletel.  M-am uitat la biletel timp de 5 minute bucurandu-ma de amintirile copilariei, dupa care am revenit la  timpul prezent.
Mancare?  Ce puteam sa pregatesc pentru cina?  Cartofi frantuzesti? Prea complicat.  Totusi de aici a venit si ideea care ar fi fost buna. Am deschis congelatorul  sa vad ce carne este si am gasit exact ce ma interesa.  Am scos caserola cu pieptul de pui din congelator si l-am pus in chiuveta la dezghetat.  Aveam nevoie si de cartofi deci urma sa ma opres prin piata,si pe la magazin pentru a cumpara alte lucruri.   Apoi am plecat la scoala.

Incidentul cu telefonul nu m-am mai tulburat intrega zi, fiind  prinsa de pregatirile pentru diseara, la un moment dat eram chiar entuziasmata. De ce? nu stiu.  Ironia facea ca astazi sa nu am nevoie deloc de telefon, nici macar cat era ceasul nu ma interesa, ceea ce facea toata situatia foarte frustranta.  La sfarsitul orelor m-am indreptat spre piata si am cumparat 2 Kg de cartofi, dupa care am  mers la supermarket.  Am cumparat si de aici tot ce aveam nevoie , inclusiv suc si vin dupa care am mers acasa. Imi lipsea atat de mult faptul ca nu aveam o masina si ca, cumparaturile erau atat de  grele incat tot drumul m-am gandit numai cat de bine ar fi fost sa fi facut si eu scoala de soferi.

 Dupa ce am intrat in casa, m-am impiedicat de covorul care a aparut de nicaieri in hol, exact pentru a ma impiedica pe mine.  Covorul era acolo parca de cand era si casa , totusi asta a fost pentru prima data, de cand  mi-am pierdut vederea, cand am fost obligata sa ii vad de aproape modelele simple.  Toti cartofii erau imprastiati prin camera , cat despre restul cumparaturilor, nici ele nu o duceau mai bine.

Am adunat toate lucrurile si le-am pus pe toate acolo unde le era locul, dupa care am luat o matura si am inceput sa adun mizeria facuta de cartofi.  Urma partea cea mai grea, pregatirea cinei.  Am luat o oala maricica si am umplut-o cu cartofi.  Am spalat cartofii dupa care i-am pus la fiert in coaja.  Pana ce cartofii se fierbeau aveam alte lucruri de pregatit, in primul si in primul rand aveam de facut ordine prin casa. Cristi si Mirela erau nishte persoane pe care le respectam destul de mult acum 2-3 ani, dar in ultima vreme au venit destul de rar pe la noi deci relatiile dintre noi s-au mai racit.  Cristi  avea in jur de 35 de ani , iar Mirela in jur de 33. Amadoi ar spune ca sunt persoane tinere si ca au toata viata inainte, probabil din cauza asta nu se grabesc sa aiba un copil.  Toate ca toate dar eu mai aveam multe de facut , iar timpul ramas era destul de scurt.
Am luat pieptul de pui si l-am feliat dupa care l-am batut putin  si l-am condimentat , gata pregatit pentru prajire.  Intre timp cartofii erau aproape gata insa mai aveam cam 15 minute de relaxare pana sa incep de-a dreptul lucrul.   Am schimbat postul de la radio, ma enerva la culme muzica care se difuza in timpul asta si cautam ceva CD-uri pe care obisnuiam sa le ascult prin bucatarie.

In ultima perioada am evitat constant muzica, dar cum era o perioada in  care nu puteam nici dormi fara muzica mi-a revenit din nou cheful de acele vremuri, ca sa zic asa de vremurile din tinerete.  Am fugit pana in camera mea si am cautat cutia cu toate CD-urile, din fericire nu am pus-o la asa mare pastrare cum am crezut deci nu mi-a fost foarte greu sa o gasesc. Toate CD-urile cu muzica erau la un loc cu cele cu filme toate puse la un loc cu cartile mele preferate si cu   cutiuta de amintiri , toate intr-o cutie mare langa dulap.  Am desfacut repede cutia si  am inceput sa ma uit dupa carcasele de CD-uri cu muzica.  Cred ca m-am uitat la mai mult de 50 de CD-uri  pana sa le gasesc pe cele de muzica, dar intr-un final le-am gasit.  Toate muzica mea de  acum 1-2 ani statea ascunsa, muzica de care nu ma puteam dezlipi era acum  neatinsa parca de un secol.  Am scos toate CD-urile cu muzica care le aveam  in acel moment  la indemana si  le-am dus in bucatarie, si le-am asezat lanaga combina unde , candva  le era locul.  Am inceput sa ma uit printre CD-uri pana l-am gasit pe cel potrivit.  Nu era mare lucru, era o colectie din muzica anilor 70-80-90 si 2000, "ce-a mai buna muzica"  era unul dintre CD-urile facute pentru mama, dar cum era singurul care nu ar fi continut muzica care sa aduca in melancolie era perfect.

Am pus CD-ul in  combina si l-am pornit.  Ghinion , CD zgariat. Am luat primul CD care mi-a venit la mana si l-am pornit. acesta era inca bun.  Am dat muzica la un volum rezonabil si  m-am asezat pe scaunul de langa masa.  Cu toate cautarile de CD-uri am uitat complet de  cartofi, si era cat pe ce sa raman fara cina.  Am oprit repede focul dupa care i-am bagat in apa rece.  Am curatat cartofii incet si metodic pana mi-am batut ochii de  ceas, acest lucru m-a adus cu picioarele pe pamant si  am inceput sa grabesc ritmul astfel incat sa fiu gata pana la ora 7.

Am taiat cartofii in felii mari si grose si am incins uleiul, in 5 minute cartofii erau pusi la prajit , am mai scos o tigaie care la randul ei a fost pusa la incins, si in alte 2 minute pieptul de pui sfaraia in tigaie.  Mancarea era aproape gata cand cineva suna la usa.  Am lasat pentru o secunda  toata mancarea pentru a raspunde.
La usa nu era nimeni, desi  eram suta la suta sigura ca cineva a sunat asa ca am deschis usa si m-am uitat in jur, nu era nimeni.  M-am intors in casa la manacare si pe cand sa termin tot, a sunat telefonul asa ca am lasat totul pe foc in continuare si am fugit sa raspund.

Ecranul telefonului imi spunea ca  sunt cautata dar nu am reusit sa  ma stapanesc destul de repede , atunci cand am vazut numarul necunoscut pentru a raspunde, deci am ramas uitandu-ma la telefon pana cand mirosul de mancare m-a adus cu picioarele pe pamant.
Am oprit focul aragazului si mi-am luat telefonul.  am apasat pe butonul de apelare si am lasat sa sune sperand ca va intra casuta.
-Alo?
-Alo? Da.  cine-i la telefon?
-..........
 A inchis.  Acest lucru m-a enervat la culme, si am sunat din nou, dar pe cand sa  sune, am auzit usa , asa ca a trebuit sa las telefonul si sa ma duc sa intampin oaspetii.


-Ela!
-Mirela! De cand nu te-am vazut. Cristi!  Ce mai faceti?
-Bine, ne-am gandit sa trecem pe la voi. Nu am mai fost de 100 de ani.
-Mi-a fost dor de voi.  Haideti ,intrati!  Mama si tata ar trebui sa ajunga si ei in scurt timp.  Mirela, esti insarcinata?
-Da!
-De cat timp?
-O sa am 4 luni peste 2 zile.
-Felicitari! Asa de mult ma bucur pentru voi.

Apoi am continuat sa discutam despre sarcina si despre serviciu, cateva intrebari referitoare la scoala dupa care si-au facut aparitia si parintii mei, care au parut la fel de surprinsi ca si mine de noutati.  In restul serii capul mi-a fost numai la telefon si nu stiam cum sa  prind ocazia sa ma duc sa verific.  Pana la sfarsitul serii m-am convins ca era doar cineva care era pus pe glume si ca nu avea rost sa imi pun rabdarea la incercare, asa ca am lasat toata povestea cu telefoanele deoparte si mi-am revazut in cap toate celelatle probleme.

1. Tavi.
2. Tavi.
a da, asta era momentan singura mea problema.  Trebuia sa vorbesc cat mai repede cu el.  Dar cum?  Nu aveam numarul lui de telefon , si nici adreasa de e-mail.  Singurul loc in care l-as fi putut intalni era la scoala dar mai era atat de mult pana maine incat nu puteam sa astept, dar alta aletrnativa nu  aveam.   Noaptea a venit din nou, iar telefonul nu ma mai bantuia, insa aveam presentimentul ca nici in noaptea asta nu  voi dormi prea mult.


Ora 1. Suna telefonul.  Ma ridic nervoasa din pat si raspund.
-ALO! CE vrei de  la mine?  DE CE suni la ora asta?
-Alo?  Ela?
Vocea aceea?  Mi-a stat inima in loc si nu stiam cum sa reactionez.  Era atat de proaspata in memoria mea si atat de  trecuta. Era imposibil. Nu se poate.  Nu putea fi el. Nu poate!