miercuri, 21 iulie 2010

Alaturi de ingeri


                                                         Capitolul 1.  Sfarsitul


          In sfarsit viata mea era in ordine. Persoana pe care o iubesc era in sfarsit langa mine, si prin nu stiu ce minune si el ma iubea. Viata mea devenea un vis frumos.  Acum puteam sa mor linistita. Nu mai aveam asteptari de la viata si singurul lucru pentru care mai traiam era persoana de langa mine. El era motivul existentei mele.  Eram atat de fericita incat nu ma puteam opri din zambit, radiam de fericire. 




Parintii mei au plecat  acum 2 ore la cabana , si ne asteaptau pe noi.  Stefan a venit cu masina chair la timp, dar bineinteles eu nu eram gata.  
Am plecat pe la ora 20.30. El conducea un Peugeot argintiu, imi amintesc ce bine s-a distrat pe seama mea cand l-am intrebat ce masina era.

 Apusul era aproape pe sfarsite, dar eu nu ma uitam la el. Era ceva mai bun de vazut.  Urma o curba de care  ma  temeam mereu cand eram mica . Mi se parea ca voi cadea.  Cu timpul mi-am invins frica, totusi de fiecare data cand conduceam pe acest drum aveam extrem de multa grija.  

Pentru o clipa atentia mi-a fost distrasa de la valea de langa mine la scartaitul rotilor pe asfalt in incercarea disperata de a se opri.   S-a uitat pentru o fractiune  secunda la mine dupa care a incercat o manevra disperata de scapare.  O bubuitura puternica , ochii lui Stefan pe mine si apoi......











Nu ai voie sa dezechilibrezi balanta dintre bucurie si tristete.  In viata trebuie sa ai parte de amandoua in proportii egale.  Mereu m-am gandit ca doar cei care au avut o copilarie nefericita , sau trista au parte de o viata spectaculoasa cu iubire si fericire, si doar ei vor avea parte de o batranete fericita.  Eu nu am avut o copilarie nefericta, si nicidecum trista de aceea se pare ca eu eram sortita unei vieti de singuratate.  Asa am crezut pana l-am intalnit pe Stefan.












   Unde sunt?  Ce e cu galagia asta?  Ce s-a intamplat? Intrebarile erau pe punctul de a iesi dar nu imi gaseam forta sa imi deschid ochii. Am incercat din rasputeri sa imi deschid ochii si sa vad ce se intampla, dar nu voiam sa fac asta , imi era frica. Exista ceva de care imi era si mai frica.  O intrebare de care fug.  O mana rece imi atinge fruntea.  Ochii fara viata se deschid . 

Mirosul de spital era ingrozitor.  Tot ce vedeam era prin ceata.  Trei siluete stateau la marginea patului.  Am recunoscut-o imediat pe mama.  Langa ea era cineva pe care nu-l mai vazusem niciodata , iar cea de-a treia persoana era tata. 

-Ce s-a intamplat?  Vocea mea era sparta, fara viata. Parca venea din interiorul unui mormant.
-Micaela!!!  Mama avea o voce foarte alarmata.  Linisteste-te!  Totul este  bine!  Poti sa dormi!
-Mama nu vreau sa dorm.  Te rog spune-mi ce fac aici?
-Dormi putin puiule si dupa ce vei fi mai odihniva vom discuta.
-Mama , nu vreau sa dorm. Aproape ca plangeam.
-Te rog Micaela, dormi putin si apoi vom vorbi.
-Promiti?
-Da.

Eram mult mai usor sa nu ma impotrivesc somnului decat sa lupt cu el sa ramn constienta.  Intrebarea tot nu imi dadea pace. Dar ceva imi spune ca nu voiam sa aflu raspunsul.  M-am lasat purtata de somnul dulce, totusi cu retinere. 

Tot decorul s-a schimbat. Nu mai eram in spital.  Eram pe o alee singura.  Mergem incet fara rost.  Alea mi se parea foarte cunoscuta.  Continuam sa merg fara rost.  Plangeam!  Era frig si am inceput sa nu imi mai simt corpul.  Am ajuns in neant. Nu mai era drum , nici decor.  Eram doar eu care mergeam fara rost.  Eram doar eu care plangeam.  Disperarea m-a cuprins si am inceput sa strig.

M-am trezit brusc, toata transpirata.  Lacrimile au inceput sa imi curga pe obraz.  Mama mea dormea langa mine. Am facut tot posibilul sa nu o trezesc, doar era miezul noptii, dar am esuat lamentabil scapandu-mi niste scancete.

-Mama imi pare rau ca te-am trezit.  Culca-te la loc.
-Scumpo  stai listita.
-Mama , culca-te.  Maine dimineata trebuie sa imi raspunzi la intrebari si nu vreau sa dormi. IN plus si eu am nevoie de somn.
-Bine.

Dar pe cine pacaleam?  Nu mai puteam dormi, si dimineata nu stiu cand va veni.  Am inchis ochii in disperarea de a mai adormi dar in minte aveam doar ultimul cosmar.  Voiam sa ma plimb. Nu voiam sa stau in pat.  
Am incercat sa fredonez ceva ,o incercare de a nu ma gandi la cosmar, dar singura melodie care imi venea in minte era melodia care  imi punea in cap intrebarea.  Deci am stat cu ochii inchis concentrandu-ma pe nimic.



Dimineata a venit incet si fara vlaga.  Micul dejun a fost servit  si acum era momentul intrebarilor.  Prima si cea mai importanta , cea de care ma temeam cel mai mult. Totusi nu ma puteam gandi la ceva foarte rau.
-Mama?
-Da.
-Uu..   unde este Sttefan?
-Draga mea, aaa...   Stefan, ei bine...   Si a izbucnit in plans.
-Mama?  Ce s-a intamplat?  E ranit grav?  Unde este?  De ce nu este aici?
-Ela , eu...  aaa...  eu...
-Mama te rog!
-Stefan nu...
-Ce mama?
-Stefan  a...   a... a...  murit.
Cum?  Ce ?  ...............  Nuuuuuuuuuu NU se poate.  Nu este adevarat.  Nu te cred.  este o farsa.  Nu se poate.  Nu puteam spune nimic din toate astea.  Nu poate sa moara si eu sa traiesc.  Nu poate. Nu are voie.  El e viata mea.  Nu pot trai fara viata mea.  Sirul gandurilor s-a oprit.  Nu mai eram coerenta .  Nu puteam sa plang.  Nu puteam nici macar sa ma misc.  Am incercat sa imi gasesc bratele.  Pentru prima data am incercat sa ma misc, dar  am observat sa aveam o mana bandajata si un picior la fel bandajat.  Gatul imi era imobilizat, dar nu simteam nimic.  Nici un sentiment. 

Durerea m-a naucit.   Nu vedeam nimic.  Nu mai auzeam nimic.  Ma uitam la tavan fara sa il vad. Auzeam un zumzet langa mine, lucruri care nu insemnau nimic. Stiam ca ar trebui sa vorbesc cu mama, ca ar trebui sa ii spun ca sunt bine si ca voi trece peste asta, dar nimic nu mai avea sens. 

Nici un lucru nu mai avea contur si nici un lucru nu mai insemna nimic chiar daca odata aveau multe semnificatii.  Am inchis ochii in incercarea de a uita tot ce s-a intamplat. 

M-am lasat purtata de toate temerile mele.  Plangeam.  Nu ma puteam opri, dar nu conta.  Nimic nu avea rost. Am simtit o mana care ma mangaia .  Nimic decat un milion de cutite pe fruntea mea.  Am lasat durerea cutitelor sa ma ia mai departe.






Am iesit din spital in 2 saptamani.  Afara ploua dar nu am observat decat atunci cand am simtit apa in papuci. Eram obisnuita sa am apa pe fata. Nu mai vedeam nimic.
Nu mai simteam nimic.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Nu vrei...




Incercarea de a gasi ceva, este incercarea de a pierde ceva.  Nu poti gasi ceva ce nu ai pierdut.  Care ar mai fi rostul?  Este la fel cum ai bea apa fara sa iti fie sete, fara rost si fara satisfactie, fara rezultat decat epuizarea. 

Deci nu cauta niciodata ceva ce nu ai pierdut. Nu cauta iubirea daca nu ai pierdut-o.  Nu cauta speranta daca nu ai pierdut-o.  Nu cauta bucuria daca nu ai pierdut-o. 

La fel ca si cautarea unei lumini in intuneric, care odata ce o gasesti te orbeste, transformandu-se din ceva mult dorit in durere si repulsie, asa si cautarea iubirii in ura, a sperantei in neincredere, a bucuriei in tristete, va crea dor durere.

luni, 5 iulie 2010

Sunt tot ce vezi

Intr-o clipa totul se sfarseste
Si ce ramane oare?
Ramane-o inima,
Ce-alinarea nu-si gaseste,
Ramane-un suflet,
Ce-amintirile-si traieste.




Sunt tot ce vezi si chiar mai mult.
Sunt soare,luna, cer, pamant.
Sunt foc si gheata.
Sunt iubire si speranta.
Dar si ele sunt in Eu
Chiar de eu sunt ce-si si ele.
Si de-s toate la un loc,
Si eu voi fi cu ele .


Sunt tot ce vezi si chiar mai mult,
Pentru ca la tot ce vezi eu am in plus,
Pe Mine, Eu ce n-a apus.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Un om interesant

Mai sunt 5 minute pana la miezul noptii si tocmai mi-am amintit de un om  ciudat care a spus urmatoarele, voi trageti concluzia si invatati ce aveti de invatat.

"Iata-ma pe culme. Voi ma sarbatoriti, cartile mele sunt citite  de milioane de oameni, am 50 de ani si o femeie frumoasa care ma adora. Toate acestea sunt azi, le simt si-s beat de ele. Dar maine, cand voi imbatrani si pana mea neputincioasa va mucegai, ce va fi maine?  Se vor ridica altii, ma veti uita si voi ramane sa mor singur, nestiut de nimeni. Cati oameni se pricep sa dispara cand trebuie?  Adica atunci cand sunt iubiti, stimati, in plic apogeu, intre suisul luminos si coborasul sumbru? Asta e marea arta , sa stii sa mori frumos"


Poate unii ati mai citit asta.  Ei bine, pentru cei care nu au facut-o inca sper ca nu le-am dat idei.  Nu are nicio legatura cu mine.  Dar mi s-a parut foarte interesant si pe de-o parte adevarat.