marți, 21 decembrie 2010

Capitolul 9. Complicatii I

Within Temptation - All I Need



Am incremenit.  Era imposibil asa ceva. Nu puteam sa mai  scot niciun sunet, dar nu puteam sa il las sa plece. Trebuia sa vorbesc.  Trebuia sa incep sa respir acum.  Am luat o gura mare de aer.
-Da?  A fost ca o soapta , dar in urechile mele a sunat de 10 ori mai tare, iar ecoul era inca in mintea mea cand mi-am dat seama ca  nu spune nimic.  Trebuia sa repet, nu m-a auzit. 
-Da!
-Ela?!  Eu sunt.
-Cum e posibil? Nu poti fi tu.  Am inceput sa plang . La inceput de fericire, apoi de durere.  Acesta trebuia sa fie un vis. Un vis din care urma sa ma trezesc, un vis urat prin frumusetea lui. Nu voiam sa stiu ca visez, ar fi distrus totul, dar trebuie sa visez.  Nu mai plangeam cand a inceput sa vorbeasca.
-Ela?!  Te rog sa ma ierti ca te-am trezit.
-Dintre toate lucrurile pentru care ai putea sa iti ceri scuze tu tocmai pentru asta ai reusit sa te scuzi?  Am tras aer adanc in piept si am revenit in starea de reverie. Nu m-ai trezit. Inca dorm.  Trebuie doar sa ma trezesc. Te rog nu ma trezi!  Nu vreau sa ma intorc la realitate.
-Ela, nu dormi.
Atunci am constientizat ca eram treaza.  Nu era un vis.
-S.t...efan?  Mi-a fost atat de greu sa ii pronunt numele. 
-Da.
-Te rog spune-mi ce s-a intamplat si ce se intampla?  Au inceput sa imi curga lacrimile pe obraji.
-E...eu...
-Stefan....
-Ela nu iti pot spune.
-Unde esti?
-Nu conteaza.
-Daca nu imi poti spune nimic atunci de ce m-ai mai  sunat?
-Ela!  Te rog sa ma asculti cu atentie.
-Ascult!
-Trebuie sa uiti ca ai vorbit cu mine.  Eu pentru tine sunt mort si asa trebuie sa si ....
-Stefan!  Cum imi poti cere sa uit?  Daca voiai sa uit, de ce  mi-ai dat ceva ce  sa uit?  Te rog nu face asta!  Te rog!
-Ela! Te-am sunat  pentru ca .....
-De ce?
-Pentru ca tu esti singura care ma crede mort.

Cuvintele lui imi rasunau in ureche.   singura care ma crede mort  ......  singura care ma crede mort..... 


-Dar cum?  De ce? De ce eu dintre toate persoanele?
-Pentru ca soarta a hotarat ca tu sa fi in masina cu mine.
-Stefan?
-Ela! Asta este tot ce trebuie sa sti.  De acum nu trebuie sa te mai gandesti la mine.  Eu nu mai  insemn nimic pentru tine.  M-am gandit ca, daca vei sti ca traiesc va face lucrurile mai usoare pentru tine.  Va trebui sa nu spui nimanui. Va trebui sa uiti pentru ca nu vei primi nimic daca nu faci ceea ce iti spun.

Capul mi se invartea.  Cum?  Deci eu sunt singura care il credea pe Stefan mort? Din cauza asta eu nu am participat la nicio inmormantare?  Din cauza asta nu am auzit nimic de familia lui?  Din cauza asta  eu eram singura afectata?  toti m-au mintit. 


-Stefan!?  Nu face asta.  Nu pleca din nou.  Te rog!!!  Stai!



Si a inchis.  Am incercat sa sun pe numarul cu care m-a sunat, dar telefonul nu imi spunea decat ca am accesat casuta.

luni, 29 noiembrie 2010

Capitolul 8. Neasteptat

Sara Bareilles - Breath again



In graba mea de a iesi din casa, din locul cosmarurilor, mi-am lasat telefonul pe noptiera.  Ce prostie, oamenii in general sunt morti fara posibilitatea de a comunica.  Era oarecum amuzant avand in vedere ca imi testa capaciatea de a supravietui.  Dragut! cu siguranta astazi voi avea cea mai mare nevoie de telefon.




Cum anticipasem de dimineata, ziua mi-a cerut intruna telefonul, ba pentru calcule imposibile la chimie, ba pentru cronometrare, orice care sa foloseasca tehnologia mea inexistenta momentan.  A trebuit sa intreb pe toata lumea cat e ceasul si sa calculez pe hartie tot.  In concluzie o zi groaznica.  Partea cea mai proasta a fost ca Tavi nu a aparut deloc la scaoala, sau cel putin eu nu l-am vazut deloc astazi.  Eram atat de curiaoasa daca noaptea a reusit sa ne aduca pe amandoi pe aceeasi linie de plutire sau daca inca mai era suparat pe mine.  Nevoia mea de comunicare a ramas nesatisfacuta pana la sfarsitul orelor, cu exceptia catorva remarci facute vremiii, cum ca s-ar putea sa ninga in curand, in rest nimic.

-Ela?
-Da?
-Toata  ziua ti-a sunat telefonul. De ce nu l-ai luat cu tine?
-Aaa.. M-am grabit azi dimineata si l-am lasat acasa. Ai raspuns? Nu sti cine era?
-Nu am raspuns, dar s-ar putea sa fie ceva important.
-Dar ce cauta telefonul meu la tine?
-Nu a fost la mine, dar eu nu am fost azi la serviciu.
-Aa..
-In legatura cu seara trecuta, vrei sa imi explici si mie ce s-a intamplat?
-Nu s-a intamplat nimic.
-Ela!  Vrei sa imi spui ca faptul ca nu vorbesti cu mine  inseamna ca totul este bine?
-Mama imi pare rau, m-am certat cu cineva  in seara aia si nu am avut chef de discutie.
-Bine, sper ca  pe viitor sa imi spui si mie si ce se intampla si sa nu imi intorci spatele.
-Bine.
-Ar trebui sa verifici cine te-a sunat.
-Acum.

Telefonul era tot acolo unde il lasasem ieri seara, adica pe noptiera.  Aveam 5 apeluri nepreluate, acelasi numar necunoscut a sunat in fiecare pauza.  Ce ciudat.  Nu mai vazusem niciodata numarul, dar avand in vedere intervalul in care a sunat, inseamna ca stia ca sunt la scoala si a avut grija sa sune numai in pauze. Am apasat pe butonul de apelare sa vad cine era si ce era atat de important.  A sunat odata dupa care mi-a inchis.  In aceasta situatie am asteptat sa ma sune din nou, totusi nu a mai facut-o.  Am asteptat 10 minute cu ochii atintiti pe telefon.  Timpul a trecut pe nesimtite si imediat ce am realizat ce faceam , am aruncat telefonul pe pat.


Ziua a decurs in mod normal, pana seara am si uitat de telefon, totusi nu l-am mai atins chiar daca aveam nevoie de el  la calcule.    M-am pus la culcare devreme in acea zi.  La ora 10 eram in pat adormita, ceva imi spunea ca nu prea o sa am timp de dormit si totusi acest lucru mi se parea stupid, iar motivul pentru care credeam ca m-am culcat era acela  ca eram incredibil de extenuata.


Ora 12 si un minut, deschid ochii si ma uit la telefon.  In acel moment incepe sa vibreze. Instinctiv l-am luat de pe noptiera pentru a opri zgomotul sacaitor, m-am uitat la el crezand ca e alarma, dar defapt era numarul care m-a sunat toata ziua.  Avand in vedere ora imi era putin frica sa raspund.  Ce doare acea persoana de la mine ?  Am inchis ochii si am raspuns.

-Alo?...
.....
-Alo?!
Nimic.
Am inchis si am incercat sa nu ma gandesc la telefon. De ce a trebuit sa raspund. A fost cea mai proasta decizie pe care am putut-o lua la o astfel de ora.  Am aprins becul si ma uitam la tavan. Incercam sa nu ma gandesc la nimic.  Cand m-am mai linistit am stins lumina in incercarea disperata de a adormi. Modul in care imi inchideam ochii totusi nu indicau in niciun caz intentia de a adormi, mai degraba indicau faptul ca eram speriata si ca nu  doream sa vad nimic.  Am stat asa cu muschii incordati cam 20 de minute dupa care, mi-am luat castile si MP4-ul si am dat muzica la maxim.  Am inceput sa fredonez , si pana dimineata muzica a tot cantat in urechile mele iar eu cu ea. La  un moment dat am atipit cu castile in urechi , dar nu am dormit  mai mult de 5 minute,  soneria de la alarma ma trezit atunci cand alunecam spre vise.  Cum era posibil sa aud melodia de la telefon cu castile date la maxim?  Era imposibil. Defapt castile sau oprit, bateria fiind descarcata.

Am aruncat castile pe pat si  m-am ridicat cat mai repede. Am oprit alarma si  am inceput sa ma pregatesc pentru scoala.    Telefonul a sunat din nou. Am incremenit in fata oglinzii. Vazandu-mi ochii atat de ciudat reflectati, nu  aratau a frica, mai degraba a plictiseala exagerata si a extaz in acelasi timp, mi-am revenit repede.  M-am dus la telefonul care urla.

-Alo?
-Ela?
-Da. Mama?
-Am plecat mult mai devreme astazi la serviciu si  nu am vrut sa te trezesc.  Ti-am lasat bani de mancare si de cumparaturi pe masa, in bucatarie.
-Bine. Cand ajungeti acasa? Undeva diseara, dar vezi ca s-ar putea sa avem ceva musafiri.
-Cine?
-S-ar putea sa ajunga Cristi, mai tarziu pe  la noi.
-De ce? si stai.  Care Cristi?
-Cristi. Sti tu, Cristi cu Mirela.
-Aaa.. Acel Cristi. Ok. Vrei sa fac ceva de mancare?
-Ar fi bine. Vezi ce poti face.  Trebuie sa plec. Ma grabesc.  Succes la scoala!
-Mersi. Pa pa!

Perfect, acum avem si musafiri.  De-a lungul conversatiei am uitat complet de numarul misterios.   Am continuat sa ma imbrac mecanic, dupa care am mers in bucatarie si m-am uitat prin frigider cam ce as fi putut face de mancare.  Bucataria nu era prea mare, desi incapeau  toate persoanele care doreau sa intre acolo. Frigiderul era asezat langa corpul maro de bucatarie.  Pe frigider era un mesaj adresat mie.


Vezi daca poti face ceva de mancare pentru diseara. Ai bani pentru cumparaturi daca vrei sa mai cumperi ceva.   Mama  




Am recunoscut scrisul mamei de la primele cuvinte.  Stie ca imi placea sa gasesc bilete. Cand eram mica mereu gaseam cate unul si mi se parea foarte interesant, dar acum cu telefoanele mobile nu mai aveam nevoie de asa ceva, totusi mama isi mai aminteste din cand in cand de placerea mea si cand are ocazia imi mai lasa cate un biletel.  M-am uitat la biletel timp de 5 minute bucurandu-ma de amintirile copilariei, dupa care am revenit la  timpul prezent.
Mancare?  Ce puteam sa pregatesc pentru cina?  Cartofi frantuzesti? Prea complicat.  Totusi de aici a venit si ideea care ar fi fost buna. Am deschis congelatorul  sa vad ce carne este si am gasit exact ce ma interesa.  Am scos caserola cu pieptul de pui din congelator si l-am pus in chiuveta la dezghetat.  Aveam nevoie si de cartofi deci urma sa ma opres prin piata,si pe la magazin pentru a cumpara alte lucruri.   Apoi am plecat la scoala.

Incidentul cu telefonul nu m-am mai tulburat intrega zi, fiind  prinsa de pregatirile pentru diseara, la un moment dat eram chiar entuziasmata. De ce? nu stiu.  Ironia facea ca astazi sa nu am nevoie deloc de telefon, nici macar cat era ceasul nu ma interesa, ceea ce facea toata situatia foarte frustranta.  La sfarsitul orelor m-am indreptat spre piata si am cumparat 2 Kg de cartofi, dupa care am  mers la supermarket.  Am cumparat si de aici tot ce aveam nevoie , inclusiv suc si vin dupa care am mers acasa. Imi lipsea atat de mult faptul ca nu aveam o masina si ca, cumparaturile erau atat de  grele incat tot drumul m-am gandit numai cat de bine ar fi fost sa fi facut si eu scoala de soferi.

 Dupa ce am intrat in casa, m-am impiedicat de covorul care a aparut de nicaieri in hol, exact pentru a ma impiedica pe mine.  Covorul era acolo parca de cand era si casa , totusi asta a fost pentru prima data, de cand  mi-am pierdut vederea, cand am fost obligata sa ii vad de aproape modelele simple.  Toti cartofii erau imprastiati prin camera , cat despre restul cumparaturilor, nici ele nu o duceau mai bine.

Am adunat toate lucrurile si le-am pus pe toate acolo unde le era locul, dupa care am luat o matura si am inceput sa adun mizeria facuta de cartofi.  Urma partea cea mai grea, pregatirea cinei.  Am luat o oala maricica si am umplut-o cu cartofi.  Am spalat cartofii dupa care i-am pus la fiert in coaja.  Pana ce cartofii se fierbeau aveam alte lucruri de pregatit, in primul si in primul rand aveam de facut ordine prin casa. Cristi si Mirela erau nishte persoane pe care le respectam destul de mult acum 2-3 ani, dar in ultima vreme au venit destul de rar pe la noi deci relatiile dintre noi s-au mai racit.  Cristi  avea in jur de 35 de ani , iar Mirela in jur de 33. Amadoi ar spune ca sunt persoane tinere si ca au toata viata inainte, probabil din cauza asta nu se grabesc sa aiba un copil.  Toate ca toate dar eu mai aveam multe de facut , iar timpul ramas era destul de scurt.
Am luat pieptul de pui si l-am feliat dupa care l-am batut putin  si l-am condimentat , gata pregatit pentru prajire.  Intre timp cartofii erau aproape gata insa mai aveam cam 15 minute de relaxare pana sa incep de-a dreptul lucrul.   Am schimbat postul de la radio, ma enerva la culme muzica care se difuza in timpul asta si cautam ceva CD-uri pe care obisnuiam sa le ascult prin bucatarie.

In ultima perioada am evitat constant muzica, dar cum era o perioada in  care nu puteam nici dormi fara muzica mi-a revenit din nou cheful de acele vremuri, ca sa zic asa de vremurile din tinerete.  Am fugit pana in camera mea si am cautat cutia cu toate CD-urile, din fericire nu am pus-o la asa mare pastrare cum am crezut deci nu mi-a fost foarte greu sa o gasesc. Toate CD-urile cu muzica erau la un loc cu cele cu filme toate puse la un loc cu cartile mele preferate si cu   cutiuta de amintiri , toate intr-o cutie mare langa dulap.  Am desfacut repede cutia si  am inceput sa ma uit dupa carcasele de CD-uri cu muzica.  Cred ca m-am uitat la mai mult de 50 de CD-uri  pana sa le gasesc pe cele de muzica, dar intr-un final le-am gasit.  Toate muzica mea de  acum 1-2 ani statea ascunsa, muzica de care nu ma puteam dezlipi era acum  neatinsa parca de un secol.  Am scos toate CD-urile cu muzica care le aveam  in acel moment  la indemana si  le-am dus in bucatarie, si le-am asezat lanaga combina unde , candva  le era locul.  Am inceput sa ma uit printre CD-uri pana l-am gasit pe cel potrivit.  Nu era mare lucru, era o colectie din muzica anilor 70-80-90 si 2000, "ce-a mai buna muzica"  era unul dintre CD-urile facute pentru mama, dar cum era singurul care nu ar fi continut muzica care sa aduca in melancolie era perfect.

Am pus CD-ul in  combina si l-am pornit.  Ghinion , CD zgariat. Am luat primul CD care mi-a venit la mana si l-am pornit. acesta era inca bun.  Am dat muzica la un volum rezonabil si  m-am asezat pe scaunul de langa masa.  Cu toate cautarile de CD-uri am uitat complet de  cartofi, si era cat pe ce sa raman fara cina.  Am oprit repede focul dupa care i-am bagat in apa rece.  Am curatat cartofii incet si metodic pana mi-am batut ochii de  ceas, acest lucru m-a adus cu picioarele pe pamant si  am inceput sa grabesc ritmul astfel incat sa fiu gata pana la ora 7.

Am taiat cartofii in felii mari si grose si am incins uleiul, in 5 minute cartofii erau pusi la prajit , am mai scos o tigaie care la randul ei a fost pusa la incins, si in alte 2 minute pieptul de pui sfaraia in tigaie.  Mancarea era aproape gata cand cineva suna la usa.  Am lasat pentru o secunda  toata mancarea pentru a raspunde.
La usa nu era nimeni, desi  eram suta la suta sigura ca cineva a sunat asa ca am deschis usa si m-am uitat in jur, nu era nimeni.  M-am intors in casa la manacare si pe cand sa termin tot, a sunat telefonul asa ca am lasat totul pe foc in continuare si am fugit sa raspund.

Ecranul telefonului imi spunea ca  sunt cautata dar nu am reusit sa  ma stapanesc destul de repede , atunci cand am vazut numarul necunoscut pentru a raspunde, deci am ramas uitandu-ma la telefon pana cand mirosul de mancare m-a adus cu picioarele pe pamant.
Am oprit focul aragazului si mi-am luat telefonul.  am apasat pe butonul de apelare si am lasat sa sune sperand ca va intra casuta.
-Alo?
-Alo? Da.  cine-i la telefon?
-..........
 A inchis.  Acest lucru m-a enervat la culme, si am sunat din nou, dar pe cand sa  sune, am auzit usa , asa ca a trebuit sa las telefonul si sa ma duc sa intampin oaspetii.


-Ela!
-Mirela! De cand nu te-am vazut. Cristi!  Ce mai faceti?
-Bine, ne-am gandit sa trecem pe la voi. Nu am mai fost de 100 de ani.
-Mi-a fost dor de voi.  Haideti ,intrati!  Mama si tata ar trebui sa ajunga si ei in scurt timp.  Mirela, esti insarcinata?
-Da!
-De cat timp?
-O sa am 4 luni peste 2 zile.
-Felicitari! Asa de mult ma bucur pentru voi.

Apoi am continuat sa discutam despre sarcina si despre serviciu, cateva intrebari referitoare la scoala dupa care si-au facut aparitia si parintii mei, care au parut la fel de surprinsi ca si mine de noutati.  In restul serii capul mi-a fost numai la telefon si nu stiam cum sa  prind ocazia sa ma duc sa verific.  Pana la sfarsitul serii m-am convins ca era doar cineva care era pus pe glume si ca nu avea rost sa imi pun rabdarea la incercare, asa ca am lasat toata povestea cu telefoanele deoparte si mi-am revazut in cap toate celelatle probleme.

1. Tavi.
2. Tavi.
a da, asta era momentan singura mea problema.  Trebuia sa vorbesc cat mai repede cu el.  Dar cum?  Nu aveam numarul lui de telefon , si nici adreasa de e-mail.  Singurul loc in care l-as fi putut intalni era la scoala dar mai era atat de mult pana maine incat nu puteam sa astept, dar alta aletrnativa nu  aveam.   Noaptea a venit din nou, iar telefonul nu ma mai bantuia, insa aveam presentimentul ca nici in noaptea asta nu  voi dormi prea mult.


Ora 1. Suna telefonul.  Ma ridic nervoasa din pat si raspund.
-ALO! CE vrei de  la mine?  DE CE suni la ora asta?
-Alo?  Ela?
Vocea aceea?  Mi-a stat inima in loc si nu stiam cum sa reactionez.  Era atat de proaspata in memoria mea si atat de  trecuta. Era imposibil. Nu se poate.  Nu putea fi el. Nu poate!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

CApitolul 7. Intalnirea II

~ Andrew Belle - In My Veins ~


     M-am intors cu spatele si am plecat. Eram incredibil de nervoasa. De ce?  Nu stiu, adica nu ar fi  fost cazul sa ma enervez  atat de tare, situatia nu o cerea, totusi nu am fost in stare sa ma stapanesc. Dupa ce m-am  departat de el astfel incat sa ma pot calma, in inconstienta mea mi-am intors capul sa vad daca mai era acolo, sa vad daca se uita la mine.  Era tot acolo si se uita  la locul in care am stat eu acum un minut. De la distanta asta nu reuseam sa ii vad reactia nici daca aveam doi ochi sanatosi, totusi stiam ce se citea pe fata lui,  alterna de  la  mila, la soc si apoi suparare. Voiam sa ma duc la el , sa imi cer scuze, totusi orgoliul meu nu  imi dadea voie. Speram din tot sufletul ca el sa se intoara spre mine, sa ma vada si sa vine la mine , totusi nu a facut-o timp de 5 minute, eu uitandu-ma la el si sperand. Intr-un final  si-a scuturat capul dupa care  s-a uitat in jur si s-a uitat la mine. A dat odata din cap in sens ca "am inteles" dupa care s-a intors si a plecat.


-Tavi.....   TAVI!!!!....   Tavi,     stai....
-CE?
-Aaaa.... NU...., nu poti spune nimanui. Te rog!
-Ce?....  Credeai ca  maine ma voi duce  la scoala si le voi spune tuturor?
-Se poate.  E destul sa ii spui unei singure persoane, apoi toata lumea va afla.
-Dar de ce crezi ca as face asta?
-Din plictiseala sau din orice motiv.
-Bine!!  Atunci nu ma cunosti. Nu ti-as face  rau niciodata. Ar fi trebuit sa sti asta.
-De unde ai fi vrut sa stiu?
-Ai dreptate , nu  mi-ai dat sansa sa te las sa ma cunosti si sa iti castig increderea, insa eu credeam ca am macar un strop din increderea ta.
-Tavi...
-Stai liunistita. Nu voi spune nimanui.


S-a intors si a plecat.

De ce m-am ascuns in spatele unei scuze patetice?  Nu imi pasa daca el  va spune sau nu cuiva despre ceea ce mi s-a intamplat.  Tot ce voiam era sa vorbesc cu el, sa il fac sa ma ierte pentru ca am strigat la el, sa nu fie suparat pe mine.  Tot ce am reusit sa fac prin scuza patetica de moment, a fost sa il supar si mai tare si sa il fac sa ma urasca si mai mult.  Stiam ca nu avea de gand sa spuna cuiva despre mine, avand in vedere reactia mea violenta, totusi  era singurul lucru de care ma puteam agta pentru a-l tine langa mine inca putin, pentru a ma asigura de ceea ce credea el despre mine.



Tot drumul pana acasa m-am gandit doar la Tavi si cat rau ii facusem azi.  M-am mai gandit si la posibilitatea prin care noi doi am deveni cei mai buni prieteni. Acest gand  m-a lovit prin frumusetea momentului si m-a distrus prin  inexistenta lui.  Acum imi era aproape imposibil sa  il am ca prieten. I-am distrus increderea pe care el o avea in mine. Crede ca l-am mintit si nu vrea sa  ma asculte daca mi-as cere scuze.  Eu nu  ar trebui sa ma apropi de el. Nu vad nici un motiv sa fac asta.  Nu am voie sa ii mai fac rau, sa imi  fac mie rau.   Dar trebuia sa fac asta.  Trebuia sa aflu daca va spune cuiva sau nu, si daca va spune,cui ii va spune.  Daca secretul meu il va presa intr-un fel sau altul atunci va fi tentat sa il spuna cuiva pentru a-si lua o parte din greutate.
Tot ceea ce sper este ca  ma v-a uita si ca  secretul meu  nu ii ca vrea niciun  fel de neplaceri. pe cine incercam sa pacalesc?  Nu imi doream sa ma uite. Imi doream sa pot discuta cu el. Imi doream sa ma ajute deci nu il puteam lasa in pace. Scuza care mi-am gasit-o singura pentru a-mi petrece timpul cu el era aceea de a-l controlo.  De ce aveam nevoie de o scuza pentru a sta cu el? si de ce voiam sa fac asta?  Aveam nevoie de o scuza din cauza lui Stefan?  Pentru a nu ma simt ca o tradatoare? 
Dar el a plecat. M-am lasat singura aici, sa ma lupt cu toti si cu mine. Sa infrunt intunericul, adica lumina, singura.  M-a lasat fara nimeni cu care sa imi impart durerea.  Trebuia sa il las pe Stefan in pace. Trebuia sa il las uitarii.  Eram constienta ca acest lucru imi era imposibil.  Nu aveam cum sa imi uit viata, cum nu aveam cum sa uit sa respir. dintr-o data in mine izbucneste dorinta de razbunare. Razbunare pe Stefan ca m-a lasat aici, ca ma lasat prada suferintei.  Dar aveam dreptul sa ma folosesc de Tavi? Era drept fata de el?  El nu s-ar simti folosit si distru daca eu as face asta?  Daca eu m-as folosi de el pentru a-mi curata ranile? Aveam nevoie de el.


Plangeam pe drum fara sa imi dau seama, cum nimeni nu era in preajma mea, nu m-am obosit sa imi sterg lacrimile. Ce rost avea? Oricum altele aveau sa vina sa le i-a locul celor sterse sau cazute.  Umezeala de azi dimineata era inca prezenta in jur si era mult amplificata pe fata mea.
Intr-un final lacrimile mi s-au oprit si nu mai simteam nimic. Nu mai vedeam drumul, nu mai auzeam masinile, nu mai eram constienta.  Trebuia sa traversez starada dar cum nu eram constienta  nu voiam sa ma asigur.  In momentul in care ma indreptam spre strada m-am impiedicat si am cazut intr-o balta, asta m-a trezit sau m-a adormit si mai mult.

-Nu crezi ca e periculos sa  treci strada fara sa te asiguri?
-Stefan....
-Hai ridica-te!
-Unde esti?
-Nu mai sta  acolo jos. Ridica-te!
-Nu pot.
-Ba da poti. Tot ce trebuie sa faci e sa vrei.
-Daca ma ridic, vei pleca.
-Nu voi pleca.
-Promiti?
-Da.

Am incercat sa ma ridic, mainile imi tremurau si eram  uda pana la piele. M-am tarat in partea opusa a strazii si m-am rezemat de zid.   M-am ridicat incet si cu grija. Mainile imi erau zgariate, si simteam intepaturi la coate si la genunchi.

-Stefan?!...   Stefan?!.......  Am inceput din nou sa plang.   Stefan?!!!...   Stefan?  Mi-ai promis.  Mi-ai promis....

M-am asezat din nou jos.

-Dar ai spus ca nu vei pleca.... Stefan?

Am stat acolo jos inca 5 minute dupa care m-am ridicat ametita si m-am indreptat spre strada.
-Nu te mai las sa intri in capul meu! M-ai auzit?  Sa stai departe de mine.  Nu vreau sa mai aud de tine.  Iesi din capul meu!!!
Am trecut strada, asigurandu-ma  si m-am indreptat spre casa. Pana acasa lacrimile mi s-au uscat si fata mea nu exprima altceva decat nimic.

-Ela ce ai patit?

-Ela???

Am intrat in camera, mi-am luat prosopul si haine de schimb dupa care m-am dus la dus.   Eram zgariata in genunchi, la coate si in palme.  Mi-am curatat incet zgarieturile, si m-am spalat meticulos pe par.  Dupa dus  m-am intins in pat cu parul ud intins pe perna si fixam tavanul incercand sa nu gandesc.  A functionat pana am adormit.

Un camp gol, eu uitandu-ma la apus. Stefan  in fata mea cu spatele la mine.
-Stefan?..

-Stefan???
Fac un pas spre el si el face unul inainte.

-Stefan ?  Nu pleca.

Am inceput sa alerg spre el, doar ca un pas de-al meu insemna doi de-ai lui.  Cu fiecare pas era de doua ori mai departe de mine.  Stiam ca este un vis , doar ca acest vis este cel mai enervant vis pe care oamenii il au.  Este unul din acele vise in care incerci sa fugi cat de tare poti si te misti cu incetinitorul,  cand incerci sa strigi pe cineva cat de tare poti si de fapt esti mut , sau reusesti sa strigi incet. 

Apare o praspatie in fata mea.  Alunec inauntru si Stefan de la margine radea.  

M-am trezit strigand  si plangand fara sa ma pot opri.  Dimineata m-a lovit cu o forta nimicitoare.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Capitolul 7. Intalnirea

Jason Walker - Down





                                                                           Capitolul  7.  Intalnirea.


Fericire. Ce este asta?  Cum arata?  Toti am putea spune, dar unii stiu doar ca asa ar trebui sa fie si alti stiu cum e .  Eu nu fac parte din nicio categorie.   Am uitat ce e fericirea. De ce?  Mi-a fost frica sa ma mai apropii de ea.  Mereu mi-a batut la usa, mereu a fost acolo dar  nu am vrut sa aud de ea, de ce?  Pentru ca dupa fericire urmeaza durerea.




Am renuntat la a mai fi buna.  Dupa petrecere m-am saturat sa fac mereu ceea ce e bine.  M-am saturat sa  fiu mereu cea care indura si  accepta orice.  Asa ca am luat atitudine.
Era o dimineata de noiembrie,  frig, frunze uscate, tot tacamul.  Am vazut un loc liber in fundul clasei, stiam ca cineva trebuia sa stea acolo de obicei, dar in mometul asta era perfect, era scuza ideala ca cineva sa se ia de mine si eu sa devin rea.

-'Neata! Sta cineva aici?
-Nu, poti sta.
-Mersi.

Ce? Am intrebat? Nu puteam pur si simplu sa ma asez?  Se pare ca mai am mult si bine de lucrat.

-Ti-ai scris la romana? M-a intrebat el.
-Nu. Tu?
-Da, dar nu  am terminat.
-Despre ce ai scris?
-Pai, toti am avut aceeasi tema.
-A da. Se vede ca nu mi-am scris  Si gata conversatia pentru restul zilei.

Nu m-as putea plange ca nu s-a luat nimeni de mine azi, m-am simtit usurata totusi pana la sfarsitul zilei uitasem scopul propus.

Viata merge inainte indiferent de ce mi-as propune eu, si oricat as incerca sa o opresc ea nu vrea sa ma asculte caci......
-Hey!
M-am rasucita speriata si era cat pe ce sa  calc 3 persoane din cauza spatiului limitat si din cauza faptului ca ma grabeam.
-Te-am speriat?  M-a intrebat Tavi aproape izbucnind in ras.
-Nu. Bineinteles ca nu. Iar faceam pe leul.


Cand am spus asta nu s-a mai putut abtine si a izbucnit in ras.
-Nu e amuzant.  De ce trebuie sa te strecori pe la spatele oamenilor?
-Imi pare rau domnisoara ca nu am ocolit toata cladirea pentru a aparea in fata dumneavoastra.   Va rog sa imi acceptati umilele scuze.
-Da, da, foarte amuzant. L-am lovit in umar , i-am intors spatele si am intrat in clasa.
-Auu... Unde crezi ca pleci?
-Cat mai departe de rasul tau. Si spre surprinderea mea a intrat in clasa si s-a asezat langa mine. Ce faci?
-Bine. Multumesc de intrebare.
-Da, se pare ca azi te ti de glume.  Ma refeream la faptul ca profa ar trebui sa apara in orice secunda si tu ai ore.
-Da si?  Ce propui?  Cred ca imi esti foarte datoare asa ca ....
-Propun sa mergi la ora.
-Deci asa te revansezi tu? Ce-ti mai face obrazul?
-Nu schimba subiectul!  Hai, pleaca.
-Bine bine nu e nevoie sa ma dai afara intr-un mod atat de prietenos.
-PA!
-Bine, Pa!

Mda se pare ca atunci cand  am  ocazia sa fiu rea nu pot.  Oricum nu ar fi fost corect fata de Tavi sa ma port urat dupa tot  ce a facut, totusi sper sa lase balte tot ce ar avea in cap. Sper ca si-a dat seama ca glumeam totusi pentru ca altfel chiar am fost rea.

Nu l-am mai vazut pe Tavi de atunci, adica de o saptamana. Nu ca i-as duce dorul sau ceva, dar dupa entuziasmul de la ora de bio, e surprinzator. Totusi....
-Hei!
-Hei!
-Ce-ai zice sa iesim?
-Adica?
-Nu stiu. Sa mergem la un film sau la teatru sau oriunde.
-Aaaa... Nu.
-Nu? De ce?
-Pentru ca nu am chef de niciun film sau de orice altceva.
-Serios?
-Da.
-Si atunci ce ai chef sa faci?
-Nimic care presupune companie.
-O haide!
-Chiar nu am chef. Multumesc pentru invitatie.
-Serios?
-Da.

Scena sa repetat in fiecare zi, doar ca in fiecare zi venea cu alta propunere si un cadou, daca il pot numi asa. Intr-o zi un sandwich, in alta o sticla de suc, in alta ciocolata, in alta prajitura si tot asa incat incepea sa ma enerveze. I-am refuzat tot ce oferea dar nervii mei erau intinsi la maxim. Problema cea mai mare era ca in fiecare zi, in aceeasi pauza, venea la mine si ma enerva. Am ajuns sa ma uit la ceas sa imi dau seama cand va aparea si mereu venea la acelasi minut.

-Tu chiar vrei sa iti petreci timpul cu mine?
-Da.
-Bine. O singura iesire si atat. Nu imi pasa unde, ce si cum, dar dupa asta ma lasi in pace. Bine?
-Nu promit.
-Atunci nu se va intampla.
-Bine, bine.  O singura intalnire si apoi nu te mai sacai in fiecare zi.
-Bine.
-Deci ce vrei sa facem?
-Ti-am spus. Nu imi pasa ce facem.
-Bine  ne vedem la 5 in fata la Libraria "Paralel".
-Bine.


Am  ajuns in fata librariei, dar nu reuseam sa acopar tot campul vizual asa ca trebuia sa ma invart putin ca sa vad persoana care ma interesa. Tavi era chiar langa mine si imi facea cu mana si desi parea ca eu ma uitam la el, de fapt nu il vedeam.
-Nu m-ai vazut? Am tresarit speriata din nou desi, in acest moment trebuia sa se afle in campul meu vizual. Ce se intampla?  La modul cel mai serios, ai probleme cu vederea?
-Aa...
-Ce e?
-Nu e nimic, nu conteaza.
-Bine spune-mi.
-Nu vreau.  Nu vreau ca lumea sa stie, ok?
-Dar ce? Eu sunt lumea?
-Nu, tu esti parte din ea. Asta e?  Asta te intereseaza?  De asta ai insistat atat de mult  sa iesim, ca sa afli tu tot ce te intereseaza?
-Nu. Bineinteles ca nu.
-Bine, vrei sa sti?  Nu vad cu un ochi, asta e problema.
-Dar cum?
-De asta nu vreau ca cineva sa stie.  Nu te uita asa la mine!!!  Ce?  Crezi ca am nevoie de mila?  Crezi ca am nevoie de ajutor?  Te inseli. Nu am nevoie nici de mila ta nici de ajutor.  Acum ca sti pot sa plec?
-Ela?!
-Ce?!
-Te rog!

A venit in fata mea si  s-a uitat la mine cu o privire pe care o detestam mai mult decat orice.  Am inchis ochii sperand ca va disparea , dar cand i-am deschis era inca acolo.

-Ce vrei?
-Vreau sa fim prieteni.
-De ce ai vrea sa fim prieteni?
-Pentru ca vreau sa te ajut.
-Ti-am spus ca nu am nevoie de ajutorul tau.
-Minti!!!  Mi-ai cerut ajutorul odata.
-Da, asta a fost inainte  sa  iti provoc mila.
-Dar nu e mila sau compasiune. De ce te temi  de  ea?
-Nu ma tem?
-Ba da si o  sti bine. Ti-e frica  sa lasi oamenii sa te ajute si sa te compatimeasca pentru ca sti ca asa iti arata ca tin la tine si asta te sperie.
-Ba nu.  Nu mi-e frica de oamenii, si cu atat de mult de dragostea lor.  Vrei sa sti care este probleam?
-Da!
-Problema este ca atunci cand oamenilor  le este mila de tine te trateza altfel, te trateza cu discriminare, iar eu nu vreau asta. Vreau sa fiu ca totii ceilalti.
-Dar nu esti si nu ma refer numai la ochi, ma refer la tine ca personalitate. Nu esti ca altii.
-Nu la asta ma refeream. Nu conteza. Nu ti-ai vazut privirea.

Stateam amandoi in mijlocul strazii si strigam unul la altul, in bataia vantului, fara niciun interes pentru lumea din jurul nostru.

-Nu vreau ca prietenii mei sa imi poarte mila.  Si nu vreau persoane prefacute in jurul meu.

M-am intors cu spatele si am plecat.

duminică, 31 octombrie 2010

Capitolul 6. Petrecerea II


Toploader - Dancing in the Moonlight



  Dimineata a venit destul de greu, dar intr-un final soarele s-a hotarat sa rasara. Am plecat pe la ora 8 cu ai mei la cumparaturi.  Am hotarat sa isi faca si ei aparitia la petrecere, dar asta undeva pe dimineata.  Cumparaturile nu au durat atat de mult pe cat ne asteptam, deoarece am mers la un magazin care oferea cam toatele produsele la bax deci totul a decurs destul de rapid.  La ora 10 toate  cumparaturile erau in masina si  mai lipsea ajutorul meu.

-'Neata!
-'Neata!
-Deci mergem?
-O secunda.  Chiara daca totul era gata cu jumatate de ora inainte tot mai ramanea ceva de facut astfel incat el sa ma astepte.

Dupa ce mi-am pus geanta cu haine in masina, am plecat.  De data asta m-am concentrat la maxim pe ignorarea pericolului si aproape a functionat cu mentiunea ca am stat cu ochii inchisi.


Toate erau pregatite si mai aveam o ora pana la petrecere.  Singurul lucru care ma ingrijora era suspiciunea lui
Tavi referitoare la mine, a observat ca  am ceva probleme de vedere si deoarece nu m-am gandit destul de repede la o boala, el a ramas suspicios.   Ne-am dus fiecare la dus , dupa care ne-am pregatit pentru party( cum se zice mai nou).

-Hei, arat bine? L-am intrebat eu.
-Superb!  Dar eu?
-Hmm...  Nu stiu  cred ca o cravata stransa si  o camasa s-ar potrivii mai bine.  Se pare ca obiceiul ironiei revenise.  Si ce?  am inceput amandoi sa radem.


Cel mai asteptat lucru, toate masinile au ajuns deodata. De ce nu ma surprinde?  Am pornit muzica la maxim si am mers sa intampin oaspetii. Desi intrau in casa mea, nu toti s-au obosit sa ma salute, dar asta e viata.

Petrecerea a inceput, toata lumea dansa, toata lumea avea un pahar in mana, deci toata lumea era aprinsa.


Dupa un timp totusi sitiuatia s-a irautatit.  Majoritatea lumii era beata ceea ce este foarte rau pentru mine pentru ca trebuia sa ii controlez.  Astefel doi dintre "prietenii" mei s-au luat la cearta si erau pe punctul de a se lua la bataie, iar eu am luat cea mai neinspirata decizie. M-am bagat intre ei. Nu a fost asa de rau cat timp doare se ceratau, dar.....   ei bine, am incasat o palma, din greseala, moment in care toata lumea s-a oprit din dansat si din povestit si muzica  la fel ca restul s-au oprit.  Cei doi nu se mai certau si se uitau amandoi speriati la mine.  Toatul era foarte amuzant avand in vedere ca se agitau amandoi incercand sa  ma ajute, desi eu, inafara de  niste intepaturi pe fata si transpiratie care sa imi curga  pe langa rana , nu aveam nimic.


Din pacate cei doi aveau motive sa se ingrijoreze pentru ca eu nu primisem o palma, de fapt am fost zgariata din greseala cu un ciob de sticla, iar transpiratia nu era deloc transpiratie, era sange.  In momentul in care am realizat asta  le-am zis celor doi sa ma astepte afara  iar eu am mers la baie sa ma curat de tot sangele de pe fata.


-V-ati calmat?
-Hei imi pare foarte rau.  Nu am vru......
-Da, da stiu nu ai vrut sa ma lovesti si asa mai departe. Dar te-ai calmat?
-Da, dar serios imi pare rau .  L-am lasat sa isi continue cu scuzele, dupa care am trecut la urmatorul.
-Tu te-ai calmat?
-Da. Imi pare foarte rau pentru tot ce s-a intamplat.....
-Bun. Mai aveti probleme de rezolvat? pentru ca daca da, atunci va trebui sa va rog sa ramaneti afara pentru restul serii.
-Nu, nu, totul e bine. 
-Bun atunci sper sa nu mai avem probleme.....
-Ela esti bine?
-Da Tavi, nu am nimic. Discutam cu acesti doi prieteni doar.
-Care dintre voi a lovit-o am sa va arat eu voua cum se trateaza o fata.  Si era pe cale sa il loveasca pe unul dintre ei dar l-am oprit la timp.
-Tavi, a fost un accident, stai linistit si lasa-i in pace, te rog.
-Serios Ela, adica te-au lovit.
-Da si nu am murit. Nu am nimic. A fost un accident, hai sa intram inauntru sa nu se mai intample ceva din nou.
-Bine, dar voi doi sa stati departe de ea.
-O haide!

Am intrat amandoi in casa si am reusit sa ii culcam pe toti  la sosirea parintilor mei.

Dimineata, in schimb sa aduca luciditate, i-a ametit si mai tare. Toti  erau buimaciti, cat despre toaleta sa nu mai spun ca era un dezastru si o coada interminabila.  Ma intreb de ce am adus bere si vin si alte chestii de astea la petrecere?  In fine in jur de ora 3 toti erau mancati si pregatiti de plecare, si slava Domnului nu au spart niciun geam si nu mi-au spart televizorul si farfuriile si toate chestiile care se pot sparge, deci daunele nu au fost foarte mari. 

Dupa plecarea invitatilor singurul care a ramas a fost Tavi.  Acesta a insistat sa ramana si sa ma ajute la curatenie, desi i-am spus ca nu e nevoie. Pana la urma am ramas 4 persoane la curatenie si o singura persoana  care sa doreasca sa afle ceva in urma curateniei.  Ce e inneregula cu mine si ce ascund cu adevarat? Aceste erau intrebarile care l-au facut pe Tavi atat de inversunat in a sta la curatenie.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

Capitolul 6. Petrecerea I


Switchfoot - Always

                                                                       Capitolul  6.  Petrecerea


    Am decis!  Gata, nu mai las trecutul sa imi decida viitorul.  E timpul sa merg din nou pe acelasi drum, e timpul sa imi reiau viata asa cum era. E timpul ca totul sa decurga asa cum acea zi nu s-ar fi intamplat. 
E timpul sa merg din nou la cabana.  Deci asa cum am hotarat ma voi duce.  

Toata problema era, cum sa ajung acolo.  Tata nu mi se parea o alternativa prea convenabila, cat despre posibili prieteni, ei bine acestia nu prea existau.

Am privit pe fereastra si am vazut ca s-ar putea sa ploua mai tarziu deci voi  avea nevoie de umbrela. De aici si ideea geniala.  Baiatul care mi-a gasit umbrela cu siguranta are carnet (In ziua de azi cine nu il are?). Si totusi acest baiat imi era un necunoscut, si nu puteam lua legatura in niciun fel cu el.  Ce ramanea de facut? Trebuia sa imi aman excursia cel putin pana maine cand voi incerca sa vorbesc cu el. 

Am ajuns mai repede la scoala si m-am asezat pe o banca asteptand ca persoana pe care o cautam sa apara in curtea scolii.  Si iata-l.  M-am grabit sa ajung la el si era cat pe ce sa cad peste el.

-Salut!
-Salut!  aaa tu esti fata cu umbrela!
-Da, eu sunt.
-Ce mai faci?
-De fapt am nevoie de ajutor.
-Spune! Cu ce te pot  ajuta?
-Ei bine, trebuie sa ajung la o cabana, sa aranjez cateva lucruri si nu are cine sa ma duca.
-Cat de departe e cabana?
-Nu iti face griji e aproape de iesirea din oras,  cat despre masina vei lua masina  mea.
-Ok mie imi convine, dar nu te supara ca intreb, de ce eu?  Super trebuia tu sa intrebi!
-Ei bine daca nu vrei voi vorbi cu altcineva!
-Hei am zis ca sunt de acord.  Doar am intrebat.  Ideea e ca nu ma cunosti si totusi ai incredere in mine.
-Pai nu stiu pe cineva disponibil vineri dupamasa si partea cu increderea mai vedem.
-Aaa deci in seara asta ai nevoie?
-Cam da. E vreo problema?
-Nu, e ok.  La cat ai vrea? Pai chiar dupa scoala ar fi ok?
-Da.
-Bine atunci ne vedem la 2 la iesire. Pana la 2 ai ore, nu?
-Da.
-Perfect. Ne vedem atunci.

De-a lungul discutiei in mintea mea s-a conturat un plan.  Un singur cuvat era suficient pentru a spune ce aveam de gand: "PETRECERE" la cabana.  Parintii mei nu cred ca vor opune rezistenta avand in vedere ca am fost o stafie de aproape un an,  asa ca trebuia sa impart invitatiile.  Asta da provocare!

In clasa nimeni nu m-a observat cand m-am pozitionat in fata catedrei asteptand atentie, asa ca mi-am luat inima in dinti si am inceput:
 -HEI!!!  MA ASCULTATI?  Ce liniste s-a facut.    MAINE SEARA PETRECERE LA CABANA PARINTILLOR MEI.  Cabana se afla la 4 Km de la iesirea din oras.  La 4 km exista o straduta, o luati pe acea straduta si la capatul ei veti da de Cabana, e singura de acolo deci nu aveti cum sa o ratati!  SUNTETI TOTI INVITATI!!!

Toti colegii au inceput sa vorbeasca despre asta, deci eu m-am retras. Totusi inainte am scris numarul meu de telefon pe tabla  in caz ca cineva se va pierde, si am scris ora 20.   Apoi m-am dus sa imi anunt parintii de planurile din week-end, si au parut entuziasmati.

Mai erau doar cateva lucruri de pus la punct de aici. Aveam nevoie de decoratii si de produse de menaj, respectiv  pahare de unica folosinta si alte chestii de genul asta. Ei bine singura problema era ca nu aveam toate aceste lucruri deci trebuia sa dau pe la un supermarket. O alta problema era ca nu aveam destui bani la mine deci trebuia sa merg si pana acasa. Deci  acest baiat va trebui sa vina cu mine peste tot.  Am hotarat ca mancarea  si bauta sa le iau numai maine, pentru a fi mai rapida la magazin. 

Toata aceasta agitatie m-a scos din plictiseala cotidiana si mi-a tinut mintea ocupata.  Restul zilei a continuat intr-o maniera foarte solicitanta. A trebuit sa repet indicatiile de cel putin 10 ori, si a trebuit sa imi spun numarul de telefon cam tot de atatea ori.  Pe langa asta a trebuit sa mai raspund la inca multe intrebari care nu imi trecuse prin cap: daca parintii mei vor fi acolo? daca pot dormi la mine? daca este wireless?  ce muzica va fi? si tot felul de chesti.   Cea mai amuzanta intrebare cred ca a fost daca putem ramane si duminica si cum nu ma gandisem la asa ceva  am spus ca voi vedea. Cat despre celelalte intrebari ei bine la inceput raspundeam cu o intrebare dar apoi  am invatat sa dau raspunsuri care sa multumeasca pe toata lumea.

Mai erau  15 minute pana la ora 2  si toata lumea parea foarte interesata de evenimentul de maine, iar eu eram stresata de intalnirea cu  baiatul care urma sa ma duca cu masina.  Nu am realizat pana in acel moment ca habar nu aveam cum il chema  si probabil nici el nu stia acest lucru. Deci  primul lucru care era de spus era numele meu, sau ceva de genu.

Clopotelul a sunat si eu ma pregateam incet de plecare, incet dar fortat.

-Hey!
-Salut. Deci incotro?
-Pai mai intai la mine sa luam masina si niste bani iar mai  apoi la un supermarket.
-La supermarket?
-Da, am cateva chestii de cumparat.
-Bine.
-Imi pare rau dar nu ti-am retinut numele.
-Nu pot sa cred ca nu m-am prezentat. Sunt  Tavi.
-Eu sunt Ela.

Am continuat discutia povestind despre ore si despre profi.  Eram de 2 luni in scoala asta si inca nu  stiam cum ii cheama pe profesorii mei cei mai importanti, deci  discutia s-a purtat mai mult pe recunoasterea, de catre mine, a unor profesori.

Acasa mi-am pregatit in 15 minute tot ce aveam nevoie, laptop-ul, niste haine de schimb, cateva carpe si lavete, si  alte cateva lucruri necesare.  Am luat banii, cheile si am iesit.

-Deci unde spuneai ca e cabana?
-Mai intai la supermarket.
-A da, am uitat.
-La care vrei sa mergem?
-Cel de la iesirea spre vest.
-Foarte bine.

Am pierdut cam  1 ora in magazin invartindu-ma nehotarat printre rafturi.  Noroc cu ajutoarul meu.
-Tavi, nu ai vazut cumva unde sunt  prosoapele de hartie?
-Sunt langa tine.
-Unde..., nu le vad.
-Sunt in partea dreapta.
-Vai..  Radeam  de mine cum nu am mai ras demult. Nu pot sa cred ca nu le-am vazut.

Am plecat de la supermarket destul de incarcati, nu am putut sa nu iau o sticla de suc si ceva de mancare, sa avem cat timp vom fi acolo. Am pornit la drum discutand, despre produsele de pe piata si despre  rolul supermarket-ului in societate.  Subiecte banale, dar pentru mine erau chiar antrenante.  Discutand eram cat pe ce sa trec, fara sa imi dau seama, de curba ,dar norocul nu a fost de partea mea. Desi Tavi conducea destul de incet , cand treceam curba mi-am inclestat  mainile de scaun si am inchis ochii.

-Ela!!!  Vocea lui era foarte alarmata. Ela! ce se intampla?
-Aaa...
-Ela!!
-Imi pare rau.
-Ela esti bine?  Am simtit cum ma scutura usor. Atunci am deschis ochii.
Fata lui era foarte aproape de a mea  si din cauza asta nu vedeam foarte clar.
-Da da. Nu am nimic.  Atunci s-a departat si s-a  relaxat in scaunul lui.  Imi pare rau.
-De ce iti ceri scuze?
-Nu stiu. Te-am speriat.
-Nu ai facut-o intentionat. Nu ai niciun motiv sa iti ceri scuze. Spune-mi ce s-a intamplat?
-Aaa....
-Ela?!
-Nu vreau sa vorbesc despre asta, bine?
-Bine!
-Putem pleca mai departe te rog?
-Da , bineinteles.

Ne-am continuat drumul si pana la cabana discutia a fost putin mai tensionata, el incercand sa imbunatateasca situatia iar eu incercand sa imi stapanesc emotiile.

-Unde e cabana?
-Aaaa.... Tot inainte.  Aaa.. uite-o.
-Wow...  asta da cabana.
-Mda. E mostenire de familie.

El a oprit, eu am coborat din masina si am deschis poarta. Dupa ce masina era parcata, am inchis impreuna poarta si apoi ne-am indreptat spre masina.

-Ma ajuti sa duc astea in casa?
-Da, cum sa nu.

-Pentru ce ai nevoie de toate astea?
-Aaa... Nu ti-am zis?
-Nu.  Si a inceput sa rada.  Radeam impreuna acum.
-De fapt dau o petrecere maine seara.  Aaa... si apropo de asta esti invitat si nu accept "nu" ca raspuns.
-Maine?
-Da.
-O sa vad ce pot face.
-Bine!
-Poti merge sa deschizi toate ferestrele de la etaj, din toate camerele? Te rog?!
-Da, da.

  In timp ce Tavi deschidea ferestrele de la etaj eu m-am ocupat de cele de la parter.  Dupa care m-am apucat sa sterg praful,  imediat venind si el sa ma ajute.  Dupa ce am terminat cu  praful,  eu am iesit afara sa curat masa, iar Tavi a ramas inauntru sa porneasca aparatele.  Imediat ce am terminat  de curatat masa de afara , am pregatit o gustare, si ne-am asezat amadoi la masa.
  Dupa masa am continuat curatenia, terminand pana la ora 7.
  Pe masina mi-am amintit de playlist-ul pentru petrecere si  l-am rugat pe Tavi sa ma ajute.  Totul a decurs destul de repede. Playlist-ul fiind gata in 30 de minute cu un numar de 300 de melodii,  eu urmand sa le  descarc in noaptea asta.

-Maine esti ocupat?
-Aaa... Am ceva obligatii de familie, dar daca ai nevoie de mine cred  ca pot sa te ajut.
-Ar fi grozav daca m-ai putea ajuta.  CAm pe la ora ai putea fi disponibili?
-La cat ai avea nevoie?
-La mine cu cat mai repede cu atat mai bine.
-Bine, atunci imi voi elibera programul pe toata ziua.  Atunci dupa ce terminam cu organizarea  venim din nou in oras?
-Nu cred ca vom avea foarte mult timp, deci ar trebui sa iti pui hainele  pentru petrecere cu tine.
-Foarte bine atunci.
-Tavi, sa sti ca m-ai salvat! Nu stiu ce ma faceam fara tine.
-Cu mare placere.  Oricand ai nevoie de ajutor .
-Noapte buna!
-Noapte buna!  Ne vedem atunci dimineata la 10?
-Da, e ok.

I-am  dat numarul meu de telefon, sa ma sune in caz ca intervin ceva modificari.  Dupa care eu am intrat in casa, el plecand .

{ deoarece acest capitol este de o complexitate mai mare, am hotarat sa il impart in 2 parti,  sper sa va placa}

marți, 12 octombrie 2010

Capitolul 5. Realitatea un chin?


Nicholas Hooper

                                                                Capitolul 5. Realitatea un chin?



Am alergat spre clasa, furioasa si dezorientata.  M-am impiedicat de 2 ori si  era sa ratez clasa, noroc ca m-am uitat, cand am plecat de acasa in ce sala aveam ora. Treceam pe langa fiecare sala cu frica ca voi gasi numarul  care ma intereseaza si iata-l .    Am intrat in clasa, uda si dezorientata. Un lucru cidat totusi, profesoara nu era inca la ora.  Matematica, luni dimineata este chiar un chin mai ales la prima ora.  Profesoara nu intarzia niciodata,ceea ce poate insemna ori ca nu este la scoala ori ca intarzie  dintr-un motiv intemeiat.   Am cautat repede un loc pentru a evita privirile curioase, si din nefericire singurul loc era in prima banca, acolo unde toti ma puteau vedea.


M-am asezat si  mi-am scos manualele.  Simte-am ca am uitat ceva.  Am ignorat sentimentul pe cat posibil.  In timp am ajuns la concluzia ca e mai bine sa stiu ca am uitat ceva decat sa stiu ce am uitat.    Ma uitam pe geam sa vad cum picaturile de apa cad  si din nefericire mi-am amintit ce am uitat.  Chiar in momentul in care am vrut sa ma ridic sa imi recuperez umbrela pe care am lasat-o in curtea scolii, a intrat profesoara.

-Scoate-ti o foaie de hartie!  Super !! nu putea-ai gasi o zi mai buna sa ma ti in clasa.

Eram blocata in clasa fara sa imi pot lua umbrela si cu un test la trigonometrie de ne facut. Cine se putea gandi la sinus si cosinus  dimineata la prima ora, cand afara ploua si tu ti-ai pierdut umbrela.  Ei bine m-am concentrat si speram sa termin la timp ca sa nu raman in pauza, si mai speram sa nu mai ploua cand  se va termina ora.

Toate sperantele mele s-au stins cand s-a sunat  si afara inca ploua , iar eu nu terminasem  inca testul. Ultimele secunde treceau atat de repede. Ultimul cuvant, ultima cifra, gata!

Am alergat in curtea scolii cu haina in mana si cu ghiozdanul pe jumatate deschis.  Am iesit disperata in ploaie sa imi caut umbrela.  Ploaia s-a intetit iar eu eram in mijlocul curtii uda pana la piele cu ghiozdanul deschis si cu haina in mana. Umbrela mea nu era nicaieri.  M-au trecut fiorii, si amintirile au inceput sa curga:



-Buna ! Numele meu e Stefan. Nu am apucat sa ma prezit pauza trecuta.
-Buna1 Eu sunt Micaela, dar imi poti spune Ela.
-Unde stai?
-Aaa  pe strada Rozelor. Tu?
-Eu stau  pe Paris.
-Serios?
-Cam da. Am observat ca nu ai umbrela.
-Aa da. De fapt e o incurcatura. 
-Ce s-a intamplat?
-Azi dimineata toate umbrelele din casa s-au dovedit a fi stricate si  ei bine, eu am gasit  una micuta care inca era functionala. Iar aceasta am lasat-o in autobuz. Deci ...
-E ok mergem impreuna acasa. Oricum strazile sunt foarte apropiate si deci nu e nicio problema.
-Serios acum, nu e nevoie sa faci asta.
-E ok! ti-am spus stam aproape. 
-Da. Mersi mult!!
-Hey nicio problema.
-Ok atunci ne vedem dupa ore.
-Ok.
M-a asteptat la iesirea din clasa si avea un zambet care  parea foarte amuzat de ceva.  
-Ce e asa de amuzant?
-A nu!  Nimic.
-Serios?
-Da, da sunt foarte serios. Deci mergem?
-Doar o secunda.   Anda!!!
-Da.
-Imi poti imprumuta caietul tau de biologie pana maine?
-Aaa..  I l-am dat Flaviei. Te superi?
-Nu, nu, e ok.
-Bine atunci ne vedem maine.
-OK
Intre timp el isi scoase din ghiozdan caietul si mi-l dadu.
-Poftim!
-Multumesc!
Am mers prin ploaie unul langa altul cat mai adunati  si totusi ploaia a reusit sa ne ude pe amndoi pe jumatate. eu urma sa o iau pe o straduta unde mai aveam de mers inca ceva , iar  el  mai avea de facut cativa pasi. Voiam sa ii multumesc si sa plec, dar...
-Hey stai!
M-am intors. S-a apropiat de mine cu umbrela
-Doar nu crezi ca te las sa mergi prin ploaie?
-Nu mai ploua asa de tare si oricum e aproape.
-Asta s-o crezi tu. Poftim!  Pastreaz-o de acum e a ta. Eu mai am o gramada asa ca ma pot lipsi de ea. Sper sa iti foloseasca tot timpul.
-Mersi dar nu e nevoie.
-O haide e doar o umbrela.
Iar eu am plecat cu umbrela lasand-ul in ploaie uitandu-se in urma mea.


Aceasta a fost umbrela pe care nu o gasesc. Aceasta umbrela care insemna totul a disparut in ploaie.  De ce aceasta umbrela?  Legatura mea s-a pierdut.
Am stat in ploaie pana ce sunetul clopotelului m-a trezit la relitate, reamintindu-mi scena iar si iar. Am intrat in scoala lovinduma de toate persoanele care pana acum probabil se uitau la mine cum stau in ploaie. Toate hainele imi erau ude.  M-am dus la baie si am incecat sa vad daca mai exista ceva uscat in mine. Si nu a fost nimic.  Asa ca am plecat la clasa.  Norocul meu ca nu s-a pierdut complet cavaleria .  Un baiat atunci cand m-a vazut intrand uda  in clasa cu apa picurand din hainele mele  s-a speriat si mi-a dat haina lui. Am refuzat-o , nu voiam sa i-o ud asa ca m-am asezat pe scaunul de lemn.  A tot insistat si pana la urma mi-a pus-o pe umeri. 
Dupa 5 minute am inceput sa tremur si mi-am strans haina tare.   Pana la sfarsitul orei si haina adaugata era uda iar eu aproape amortita de la frig.  In pauza am stat la calorifer si m-am incalzit, am mai primit haine si astfel am reusit sa supravietuiesc, pana dupa ore.

Ploaia s-a oprit si am plecat in cautarea umbrelei prin curtea scolii. Nimic!!  Pe locul unde trebuia sa fie umbrela am gasit un biletel pe care erau trecute datele mele, probabil era foaia pentru diriginta care am scapat-o din buzunar.  Nici urma de umbrela.  Am plecat resemnata acasa, insa atunci cand ieseam  din curtea scolii, cineva m-am prins usor de brat.

-Imi pare rau, dar nu cumva ti-ai pierdut umbrela azi dimineata?
-Ba da!  Ai gasit-o tu?
-Da. Toata ziua te-am cautat prin scoala.
-Vai nu sti cat de mult inseamna umbrela pentru mine.  Multumesc mult!
-Nicio problema. Oricand!

Am continuat sa vorbim pana la o intersectie in  care urma sa ne despartim. El a plecat iar eu mi-am continuat drumul.  Umbrela o tineam strans la piept inconstienta de acest lucru deci poate i-am dat  de lucru prietenului meu si acum se intreba daca sunt normala sau  nu.

luni, 20 septembrie 2010

Capitolul 4. In cautarea unui prieten.


Bryan Adams - Sound The Bugle




                                                          Capitolul 4. În cautarea unui prieten   


             Azi e luni, ceea ce inseamna ca am timp pana sambata sa fac rost de o prietena. Problema este doar ca nu am un motiv exact pentru a chema pe cineva sa vina la mine. Adica e doar inceputul semestrului, nu pot folosi scuze ca:" sa studiem pentru bac" sau "sa ne facem tema la mate" sau orice chestii care ar fi mers in mijlocul semestrului. Pe de alta parte am incercat atat de mult sa tin pe toata lumea la distanta incat  vor fi foarte reticenti cand vor trebui sa vorbeasca cu mine. Si mai e ceva.  Motivul meu de liniste m-a parasit.  Nu a mai aparut .  De asta ma temeam cel mai mult, daca nu voi mai fi in locurile in care am fost impreuna , nu va mai aparea.  Si se pare ca nu mai este. Cel mai mult ma tem de faptul ca nu va mai exista nimic. Mirosul lui, atingerea lui, privirea lui, toate vor fi doar vorbe goale. Va ramane un simplu om care a trecut prin viata mea si apoi a plecat, nemaiinsemnand nimic. 

        Prima incercare.

-'Neata!
-aaa..  Buna dimineata!  Ce i-am speriat.
-Ce faceti?
-Bine.  Tu?
-Bine. Super, cred ca asta pune capat conversatiei.

Mai bine mi-as gasi un loc langa o persoana cu care pot conversa cat de cat.
Am vazut un loc langa o fata care parea draguta, nu imi mai aminteam numele ei dar cred ca am facut cunostinta.

- Pot sa stau aici?
-Aaa...  Uau asta da uimire.  De fapt  trebuie sa vina Carla.  Asta ti se intampla cand nu ti minte numele. Cine e Carla?
-A  e ok .
-Sper ca nu te superi!?
-Nu, nu, stai linistita.


Macar mai sunt destule locuri.  Am ajuns mai repede la scoala pe considerentul ca voi  incepe cautarea unei prietene.  Se pare ca m-am pripit.

Urmatoarele 2 incercari de a conversa s-au terminat la fel. Se pare ca toate locurile sunt pastrate.  Deci m-am asezat ca de obicei intr-o banca unde nu era nimeni si am asteptat sa treaca timpul.  Am incercat sa nu inchid ochii mai mult de 1 minut, si asa era prea mult, dar aveam nevoie.  Pana la inceputul orei nu s-a asezat nimeni langa mine.  Cu siguranta un intarziat era osandit sa stea langa mine astazi.

Si totusi astazi se pare ca nu a intarziat nimeni, un absent probabil.  Dar la strigarea catalogului nu  am auzit niciun "absent"  chiar daca nu am ascultat.  Mai este o banca in plus?  Asa se pare.

Prima pauza, a doua sansa.

Un grup de fete era in curtea scolii. Am recunoscut cateva dintre ele si m-am dus acolo.

-Hey fetelor!  De unde atat entuziasm pe fata mea?
-Si deci cum a fost la intalnire?
-Aaa, pai dupa ce ne-am plimbat  ....     Am iesit din cerc si m-am indreptat spre o banca.

Avea vreun rost? Adica nu prea mai aveam cum sa ma imprietenesc cu vreo fata.  Dar stiu ca nu am cautat intr-un loc.  De obicei cu fetele care nu fac parte dintr-un niciun grup , este mai usor de conversat.  Asa ca m-am indreptat spre clasa.

-Buna!
-Buna!
-Ce faci?
-Bine. Ma pregateam pentru mate.
-Ooo.. Mate. Iti vine sa crezi ca avem asa de mute teme deja?
-M-am obisnuit cu stilul profei. Mereu face la fel dar nu da teme de vacanta si pe la sfarsitul semestrului o lasa mai moale.
-Suuper.
-Si tu, ce faci?
-Tocmai am fost sa iau o gura de aer curat.  E innorat afara dar e placut. Nu vrei sa vi si tu?  Mai sunt 5 minute de pauza.
-Nu multumesc.  Atat doar multumesc?  Ma surprinde , de obicei oamenii vor sa se justifice atunci cand resping o propunere.
-Bine, cum doresti. Nu vrei sa treci pe la mine sambata sa facem niste teme?
-Aaa...  nu stiu ce sa zic.
-Daca nu vrei nu e nicio problema.
-Am planuri cu familia week-end-ul urmator, imi pare rau.   Bun uite ca apare si justificarea.

-Ok mai vorbim.
-Da.

Nu exista nicio sansa sa reusesc sa conving pe cineva sa vina la mine sa invatam.  Uite fetele cu care am incercat sa vorbesc in pauza. Cum le cheama oare? Asta ti se intampla cand nu esti interesat. Nu conteaza o las balta.

-Micaela?
-Da?
-Ai invitat pe cineva la tine?
-Da dar nu poate veni, obligatii de familie.
-Aaa.. ce pacat!  As fi vrut tare mult sa iti cunosc prietena.


O alta zi fara succese.  Azi a plouat iar drumul pe care a trebuit sa il strabat pe jos a devenit invizibil ochiului meu, deci a trebuit sa ma opresc de multe ori pentru a-mi reface vederea, astfel am intarziat la scoala.

Am inceput sa alerg si pentru ca nu vedeam nimic in fata ochilor am cazut in mijlocul terenului de sport. Noroc ca toata lumea era deja la ora. Am ramas in ploaie nevazand nimic in fata ochilor.  Trebuia sa imi gasesc ghiozdanul si umbrela dar nu le puteam vedea.  M-am relaxat si am inchis ochii.  Am stat asa 1 minut dupa care am auzit un zgomot in apropierea mea.  Am presupus ca  e portarul sau ceva ingrijitor deci am incercat sa ma calmez.

-Te simti bine?  A spus o voce masculina, aflata foarte apoape.  Vocea nu parea a fi a unui om invarsta deci am incercat sa ma ridic.
-Da sunt bine.
Am deschis ochii dar privirea imi era inca incetosata. Am inceput sa ma ridic incet si am simtit cum o mana ma prinde de brat.
-Ma descurc multumesc!  Si m-am smucit insa bratul ma prins din nou.
Prin ceata din fata mea mi-am vazut gheozdanul , l-am luat si am plecat.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Capitolul 3. Indrazneste sa te misti.


Switchfoot - Dare You To Move


                                                                                                                                                                                                                 Capitolul  3. Îndrazneşte  să     te  mişti  



   A inceput si ultimul an de liceu. Ce pot sa spun?  Pe de-o parte e bine si pe de alta parte nu.  Nu e bine pentru ca a trebuit sa ma mut la alt liceu.  Si este bine ca nu m-am mutat la un liceu  pentru oameni cu dezabilitati.  Mai este bine si pentru ca  oameni nu stiu de problema mea.  Ochiul cu "problema"  arata ca un ochii normal, nimic deosebit, nicio schimbare, deci asta este perfect.  Astfel as spera ca noii mei colegi sa nu observe. Urasc mila cu care ma privesc oamenii.  Singurul care stie de problema mea este directorul si l-am rugat sa pastreze secretul.

Prima zi a fost un cosmar.  A trebuit sa imi tin ochiii inchisi  din 10 in 10 minute,  cea ce ii facea pe  ceilalti sa se uite ciudat la mine. Purtam un tricou albastru deschis si o bluzita cu fermoar peste. M-am gandit sa nu fiu prea eleganta pentru prima zi. Stilul sport arata indiferenta uneori, si spre bucuria mea nu atrage atentia.
  Diriginta ma prezentat in fata clasei, zambitoare si neincrezatoare.  Apoi m-am asezat cat mai in spate in clasa, adica in a 2-a banca (ultimele erau ocupate).  Dupa ce si-a terminat si diriginta discursul am fost libera sa plec.  Toti colegii au vrut sa iasa la un suc, si se chinuiau sa ma intrebe daca vreau sa merg. Ce dragut sa le pese de mine.

-Micaela, nu? mi s-a adresat un baiat inalt, cu par saten, care parea ca vine la taiat.
-aa.. Da.
-Buna!  Eu sunt Andrei.  Noi mergem la un suc, vrei sa vi?
-Aaa... Nu stiu ce sa zic. Sunte-ti siguri ca vreti sa vin cu voi?
-Da ! de ce nu?  A spus-o de parca incerca sa se convinga pe el.
-Bine atunci.
-Ok. Ne vedem afara in 5 minute.
-Ok.

Am sunat-o pe mama si i-am spus ca voi merge cu noii mei colegi in oras si ca ma descurc.  A fost putin ingrijorata si nu am reusit sa o linistesc.  Timpul  care mi-a mai ramas dupa conversatia cu mama l-am folosit pentru a imi odihni ochiul. Aveam nevoie de toata forta posibila.

Am ajuns in curte, si am vazut un grup mare de elevi care incercau sa hotareasaca unde sa mearga. Acolo l-am recunoscut pe Andrei si am stiut ca erau colegii mei.  M-am indreptat spre ei  si am ramas neobservata inafara cercului cat timp s-a luat decizia. Din cand in cand mai inchideam  ochii si ma relaxam.  Apoi o fata s-a intors spre mine.

-Hey!
-Buna!
-Micaela, nu?  Toti au repetat replica asta?  -Eu sunt  Sonia. Era o fata cu 2-3 cm mai mica decat mine cu par lung , imbracata lejer dar cu camasa si pantofi.
-Salut!  Acum toata lumea sa intors spre noi.
-De la ce scoala vi?
-Sunt de la Liceul ....
-O sa iti placa aici sunt sigura.
-Ma bucur sa aud asta.
- Buna eu sunt Andreea.
-Incantata!
-Haide-ti fetelor plecam.  A strigat un baiat pe a-l carui nume nu il stiam. Parea a fi liderul.  


Am ajuns la destinatia propusa.  Drumul a fost  oarecum suportabil.  Mi s-a mai adresat un baiat  cu parul  saten, aranjat in tepi,  dar i-am uitat numele. Restul drumului ma straduiam sa nu privesc cat mai mult.
Ajunsi la restaurant se pare ca eu am ramas fara loc.  Toti s-au inghesuit si mi-au facut loc intre o fata cu parul blond usor ondulat si alta fata tot cu parul blond dar prins in coada la spate.  Mai tarziu am aflat ca le chema  Carmen si Mihaela.  Conversatia in jurul meu exista doar ca eu nu eram in ea. Am fost ignorata pe parcursul intregii discutii cu exceptia catorva intrebari legate de unde stau si la ce scoala am fost.  Nimic nu m-a surprins, nici macar faptul ca era sa fiu lovita in fata cu hartie mototolita.  Stiam ca asa va fi.  Oricum a trecut si acea zi.

Urmatoarea saptamana a trecut in acelasi ritm, doar ca acum se faceau si glume pe seama mea.  In fiecare pauza stateam cu ochiii inchisi ceea ce ii indeparta pe toti cei care ar fi dorit sa faca conversatie cu mine.  Cei care totusi incercau au reusit sa obtina de la mine numai "ihi" si  "da" sau "buna" nu ma chinuiam prea mult sa discut cu ei si ei nu se chinuiau prea mult sa ma cunoasca. O problema erau totusi testele initiale. In timpul testului imi obosea ochiul si trebuia sa il inchid deci nu reuseam niciodata sa termin testul la timp.


Dupa o luna ei s-au obisnuit cu mine  si eu m-am obisnuit cu ei.  Nu imi mai auzeam atat de des numele, nu mai auzeam chicoteli in spatele meu si  ochiul s-a obisnuit cu efortul.   Nimeni nu stia de ce stau cu ochii inchisi, cu o exceptie.  Profesorul de romana s-a cam speriat de testul meu.  Din cauza oboselii am cam scris aiurea. Am suprapus cuvinte si fraze. Deci lucrarea mea nu arata nicicum.   M-a luat deoparte si m-a intrebat ce s-a intamplat.

-Micaela, ai vreo problema?
-Nu.  Am fost doar putin obosita la test.
-Esti sigura?
-Da.

Totusi raspunsul meu nu l-a multumit si era hotarat sa mai intrebe si pe alti profesori asa ca inainte sa afle toata lumea i-am spus ca nu vad cu un ochii si ca vreau ca acest lucru sa ramana secret si ca nu vreau sa fiu favorizata in nicun fel fata de colegii mei.  Si l-am rugat sa mai dau odata testul sau sa ma asculte oral, dar a spus ca nu e nevoie.

Profesorul s-a straduit mult dar nu a reusit sa nu imi arunce priviri de mila, lucru care m-a deranjat.

-Micaela, cum a fost la scoala?
-Bine.
-Cum te intelegi cu colegii?
-Foarte bine.
-Si atunci de ce nu mai iesiti?
-Pai avem mult de invatat.
-Serios?  Si despre ce discutati in pauza?
-Despre orice. Spunem glume si ne povestim despre ce au facut. Orice. Nu paream prea convingatoare, nu prea stiam sa mint.
-Asculta!  De ce nu iti inviti o prietena sa invatati impreuna?  M-a prins.
-Pai daca crezi ca e nevoie.
-As vrea sa iti cunosc si eu prietenii.
-Bine!
-Atunci o sa invit pe cineva acasa.

Incepe operatiunea gaseste o prietena cat mai repede.

marți, 7 septembrie 2010

Capitolul 2. Un apus de toamna



                                Capitolul 2. Un apus de toamna 


    Am căzut şi m-am ridicat.  Am plâns şi mi-am şters lacrimile. Am adormit şi m-am trezit.
În viaţa trebuie să treci peste toate indiferent de cât de greu ţi-ar fi. Aşa am trecut şi eu peste moartea  lui.
Totuşi niciodata nu voi putea uita ce a însemnat el şi ce mi-a facut.  L-am iertat pentru că m-a lăsat aici singură.  Am renunţat a-l mai urî pentru că mă facea să sufar amintirea lui.  Am încercat să şterg totul mai puţin imaginea lui. Toată povestea noastră am uitat-o doar pentru că ea era cea mai mare dovadă a faptului că mă iubea, iar eu nu puteam lăsa asta să mă afecteze în aşa masură încât să sufar  din nou.

Astfel am trecut peste asta, sau cel puţin aşa am crezut eu. De fapt nu mai sunt aceeaşi. Nu mai zambesc decât de complezanţă sau pentru a vedea pe cineva râzând. Nu mai râd la glume si nu mai plâng decât atunci când îmi revin în minte amintiri.   Am evitat în repetate rânduri să mă mai  gândesc la mine deci in anumite privinţe arătam moartă.  Atunci când ieşeam în lume ( adică  la şcoala) îmi controlam emoţiile în aşa fel încât nimeni să nu vadă că aş fi într-un fel sau altul afectată de ceva, dar în anumite zile eşuam în mod lamentabil.




A trecut aproape un an de la accident. Mai am un an de liceu si totul ar trebui sa fie mai usor.  Scoala reprezenta o tortură. Nu ma plâng din cauza profeserilor sau a materiei,  nu existau acolo decât atunci când trebuia să răspund. Nu era o tortură numai din cauza  amintirilor. Era o tortură din cauza eforturilor de a fi veselă sau sociabilă şi mai era o tortură din cauza oamenilor care îşi plangeau de milă din chesti stupide.  De ce te-ar deranja faptul că  te-ai udat la mâini?  Sau faptul că nu ai un pix roşu?  Sau că  prietenul tău a uitat să te sune in ultima oră?  Prosti fără sens care mă plictiseau şi de care m-am săturat să mă leg.

Totuşi era o parte care imi placea.  Adoram cele mai simple gesturi de admiraţie , sau de iubire.  Adoram încercările repetate de flirt ale unora, încercari atât de evidente pentru mine. Încercări care uneori treceau neobservate şi aveau nevoie de încurajări.  Rezultatul era uimitor, dar nu dura mult. Aceste clipe scurte  mă făceau mulţumită.

Viaţa merge mai departe orice s-ar întâmpla.  Dacă Ştefan a însemnat un apus de toamnă rece, atunci în acest moment mă aflu în noapte aşteptând să adorm sau să mă trezesc. Aştepând să vină răsăritul.  Poate răsăritul nu va mai veni. Poate sfârşitul va veni în noapte. Nu contează.  Speranţa unui răsărit este singurul lucru care mă ţine în viaţă.

Fiecare zi e la fel.  În noapte nu vezi diferenţe, În noaptea aceasta nu ai stele, nu ai somn şi nu eşti treaz, şi mai presus de toate nu ai vise, ai doar  speranţa.


Zilele au trecut. Mi-a mai rămas vacanţa de vară şi încă un an, anul terminal.
De ce ma temeam mai mult a apărut,  Vacanţa de vară.  Nu a mai rămas nimic de facut.  Nu mai am cu ce să îmi ocup timpul deci mă lamentez în continu sperând să treacă repede. Nu îmi permit luxul de a fi inconştientă deci durerea pune stăpânire pe mine în fiecare noapte şi  cu fiecare clipire.














Am ajuns in luna iulie. Mijlocul vacanţei de vară. Timpul trece foarte greu.Şi situaţia s-a îmbunătaţit sau s-a agravat.  Toată lumea ar spune ca  mi s-a întamplat o nenorocire şi chiar e o nenorocire dar nu şi pentru mine. Ei spun ca acum sunt în întuneric, dar gresesc. Ceea ce mi s-a întâmplat aş lua-o ca  pe o minune şi o binecuvântare. Nu sunt în întuneric, sunt în lumină.


Acum câteva săptămâni mergeam prin ploaie (mi-am uitat umbrela acasă, un lucru de aşteptat din partea mea). Şi tot mergând spre casă, din cauza faptului că mă grăbeam nu m-am uitat pe unde merg. Aveam în minte numai amintiri.  Plângeam fără să îmi dau seama  şi la un moment dat am alunecat, căzând pe jos. Am dat cu capul de o piatră şi am rămas inconştientă pe jos.  În acel moment nu era nimeni  care să mă vadă , deci am stat acolo ceva vreme. Am avut o contuzie, şi în urma operaţiei mi-am pierdut vederea la un ochii.

De aceea unii spun că sunt în întuneric.  Ei greşesc. Cu acel ochi chiar dacă nu vad îmi provoacă fericire şi durere în acelaşi timp.  Nu văd întuneric în acel ochii, e lumină. O lumină atât de plăcută încât o ador.  Şi mai e ceva.  Cu acel ochii îl văd pe el.  Îl văd când e cu mine. Având imaginea doar de la un ochii, atunci când e Şi  el, cele doua imagini se suprapun părând ca şi cum ar fi acolo.  Nu e tot timpul dar cand e , eu il vad, astfel dezastrul meu a devenit suportabil.

Totuşi această problemă nu mă lasă  să termin liceul în mod normal. De aici şi partea proastă.  Nu am hotărât încă , împreună cu părinţii mei dacă să mă retrag de la liceu , dar eu încerc să fac progrese în a exista cu un singur ochii. S-ar putea totuşi să reuşesc să rămân şi la scoală. Trebuie doar să pot citii şi scrie cu un singur ochii.


Astfel dezastrul devine suportabil. Iar în noapte apar stelele.

miercuri, 21 iulie 2010

Alaturi de ingeri


                                                         Capitolul 1.  Sfarsitul


          In sfarsit viata mea era in ordine. Persoana pe care o iubesc era in sfarsit langa mine, si prin nu stiu ce minune si el ma iubea. Viata mea devenea un vis frumos.  Acum puteam sa mor linistita. Nu mai aveam asteptari de la viata si singurul lucru pentru care mai traiam era persoana de langa mine. El era motivul existentei mele.  Eram atat de fericita incat nu ma puteam opri din zambit, radiam de fericire. 




Parintii mei au plecat  acum 2 ore la cabana , si ne asteaptau pe noi.  Stefan a venit cu masina chair la timp, dar bineinteles eu nu eram gata.  
Am plecat pe la ora 20.30. El conducea un Peugeot argintiu, imi amintesc ce bine s-a distrat pe seama mea cand l-am intrebat ce masina era.

 Apusul era aproape pe sfarsite, dar eu nu ma uitam la el. Era ceva mai bun de vazut.  Urma o curba de care  ma  temeam mereu cand eram mica . Mi se parea ca voi cadea.  Cu timpul mi-am invins frica, totusi de fiecare data cand conduceam pe acest drum aveam extrem de multa grija.  

Pentru o clipa atentia mi-a fost distrasa de la valea de langa mine la scartaitul rotilor pe asfalt in incercarea disperata de a se opri.   S-a uitat pentru o fractiune  secunda la mine dupa care a incercat o manevra disperata de scapare.  O bubuitura puternica , ochii lui Stefan pe mine si apoi......











Nu ai voie sa dezechilibrezi balanta dintre bucurie si tristete.  In viata trebuie sa ai parte de amandoua in proportii egale.  Mereu m-am gandit ca doar cei care au avut o copilarie nefericita , sau trista au parte de o viata spectaculoasa cu iubire si fericire, si doar ei vor avea parte de o batranete fericita.  Eu nu am avut o copilarie nefericta, si nicidecum trista de aceea se pare ca eu eram sortita unei vieti de singuratate.  Asa am crezut pana l-am intalnit pe Stefan.












   Unde sunt?  Ce e cu galagia asta?  Ce s-a intamplat? Intrebarile erau pe punctul de a iesi dar nu imi gaseam forta sa imi deschid ochii. Am incercat din rasputeri sa imi deschid ochii si sa vad ce se intampla, dar nu voiam sa fac asta , imi era frica. Exista ceva de care imi era si mai frica.  O intrebare de care fug.  O mana rece imi atinge fruntea.  Ochii fara viata se deschid . 

Mirosul de spital era ingrozitor.  Tot ce vedeam era prin ceata.  Trei siluete stateau la marginea patului.  Am recunoscut-o imediat pe mama.  Langa ea era cineva pe care nu-l mai vazusem niciodata , iar cea de-a treia persoana era tata. 

-Ce s-a intamplat?  Vocea mea era sparta, fara viata. Parca venea din interiorul unui mormant.
-Micaela!!!  Mama avea o voce foarte alarmata.  Linisteste-te!  Totul este  bine!  Poti sa dormi!
-Mama nu vreau sa dorm.  Te rog spune-mi ce fac aici?
-Dormi putin puiule si dupa ce vei fi mai odihniva vom discuta.
-Mama , nu vreau sa dorm. Aproape ca plangeam.
-Te rog Micaela, dormi putin si apoi vom vorbi.
-Promiti?
-Da.

Eram mult mai usor sa nu ma impotrivesc somnului decat sa lupt cu el sa ramn constienta.  Intrebarea tot nu imi dadea pace. Dar ceva imi spune ca nu voiam sa aflu raspunsul.  M-am lasat purtata de somnul dulce, totusi cu retinere. 

Tot decorul s-a schimbat. Nu mai eram in spital.  Eram pe o alee singura.  Mergem incet fara rost.  Alea mi se parea foarte cunoscuta.  Continuam sa merg fara rost.  Plangeam!  Era frig si am inceput sa nu imi mai simt corpul.  Am ajuns in neant. Nu mai era drum , nici decor.  Eram doar eu care mergeam fara rost.  Eram doar eu care plangeam.  Disperarea m-a cuprins si am inceput sa strig.

M-am trezit brusc, toata transpirata.  Lacrimile au inceput sa imi curga pe obraz.  Mama mea dormea langa mine. Am facut tot posibilul sa nu o trezesc, doar era miezul noptii, dar am esuat lamentabil scapandu-mi niste scancete.

-Mama imi pare rau ca te-am trezit.  Culca-te la loc.
-Scumpo  stai listita.
-Mama , culca-te.  Maine dimineata trebuie sa imi raspunzi la intrebari si nu vreau sa dormi. IN plus si eu am nevoie de somn.
-Bine.

Dar pe cine pacaleam?  Nu mai puteam dormi, si dimineata nu stiu cand va veni.  Am inchis ochii in disperarea de a mai adormi dar in minte aveam doar ultimul cosmar.  Voiam sa ma plimb. Nu voiam sa stau in pat.  
Am incercat sa fredonez ceva ,o incercare de a nu ma gandi la cosmar, dar singura melodie care imi venea in minte era melodia care  imi punea in cap intrebarea.  Deci am stat cu ochii inchis concentrandu-ma pe nimic.



Dimineata a venit incet si fara vlaga.  Micul dejun a fost servit  si acum era momentul intrebarilor.  Prima si cea mai importanta , cea de care ma temeam cel mai mult. Totusi nu ma puteam gandi la ceva foarte rau.
-Mama?
-Da.
-Uu..   unde este Sttefan?
-Draga mea, aaa...   Stefan, ei bine...   Si a izbucnit in plans.
-Mama?  Ce s-a intamplat?  E ranit grav?  Unde este?  De ce nu este aici?
-Ela , eu...  aaa...  eu...
-Mama te rog!
-Stefan nu...
-Ce mama?
-Stefan  a...   a... a...  murit.
Cum?  Ce ?  ...............  Nuuuuuuuuuu NU se poate.  Nu este adevarat.  Nu te cred.  este o farsa.  Nu se poate.  Nu puteam spune nimic din toate astea.  Nu poate sa moara si eu sa traiesc.  Nu poate. Nu are voie.  El e viata mea.  Nu pot trai fara viata mea.  Sirul gandurilor s-a oprit.  Nu mai eram coerenta .  Nu puteam sa plang.  Nu puteam nici macar sa ma misc.  Am incercat sa imi gasesc bratele.  Pentru prima data am incercat sa ma misc, dar  am observat sa aveam o mana bandajata si un picior la fel bandajat.  Gatul imi era imobilizat, dar nu simteam nimic.  Nici un sentiment. 

Durerea m-a naucit.   Nu vedeam nimic.  Nu mai auzeam nimic.  Ma uitam la tavan fara sa il vad. Auzeam un zumzet langa mine, lucruri care nu insemnau nimic. Stiam ca ar trebui sa vorbesc cu mama, ca ar trebui sa ii spun ca sunt bine si ca voi trece peste asta, dar nimic nu mai avea sens. 

Nici un lucru nu mai avea contur si nici un lucru nu mai insemna nimic chiar daca odata aveau multe semnificatii.  Am inchis ochii in incercarea de a uita tot ce s-a intamplat. 

M-am lasat purtata de toate temerile mele.  Plangeam.  Nu ma puteam opri, dar nu conta.  Nimic nu avea rost. Am simtit o mana care ma mangaia .  Nimic decat un milion de cutite pe fruntea mea.  Am lasat durerea cutitelor sa ma ia mai departe.






Am iesit din spital in 2 saptamani.  Afara ploua dar nu am observat decat atunci cand am simtit apa in papuci. Eram obisnuita sa am apa pe fata. Nu mai vedeam nimic.
Nu mai simteam nimic.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Nu vrei...




Incercarea de a gasi ceva, este incercarea de a pierde ceva.  Nu poti gasi ceva ce nu ai pierdut.  Care ar mai fi rostul?  Este la fel cum ai bea apa fara sa iti fie sete, fara rost si fara satisfactie, fara rezultat decat epuizarea. 

Deci nu cauta niciodata ceva ce nu ai pierdut. Nu cauta iubirea daca nu ai pierdut-o.  Nu cauta speranta daca nu ai pierdut-o.  Nu cauta bucuria daca nu ai pierdut-o. 

La fel ca si cautarea unei lumini in intuneric, care odata ce o gasesti te orbeste, transformandu-se din ceva mult dorit in durere si repulsie, asa si cautarea iubirii in ura, a sperantei in neincredere, a bucuriei in tristete, va crea dor durere.

luni, 5 iulie 2010

Sunt tot ce vezi

Intr-o clipa totul se sfarseste
Si ce ramane oare?
Ramane-o inima,
Ce-alinarea nu-si gaseste,
Ramane-un suflet,
Ce-amintirile-si traieste.




Sunt tot ce vezi si chiar mai mult.
Sunt soare,luna, cer, pamant.
Sunt foc si gheata.
Sunt iubire si speranta.
Dar si ele sunt in Eu
Chiar de eu sunt ce-si si ele.
Si de-s toate la un loc,
Si eu voi fi cu ele .


Sunt tot ce vezi si chiar mai mult,
Pentru ca la tot ce vezi eu am in plus,
Pe Mine, Eu ce n-a apus.