CApitolul 7. Intalnirea II
~ Andrew Belle - In My Veins ~
M-am intors cu spatele si am plecat. Eram incredibil de nervoasa. De ce? Nu stiu, adica nu ar fi fost cazul sa ma enervez atat de tare, situatia nu o cerea, totusi nu am fost in stare sa ma stapanesc. Dupa ce m-am departat de el astfel incat sa ma pot calma, in inconstienta mea mi-am intors capul sa vad daca mai era acolo, sa vad daca se uita la mine. Era tot acolo si se uita la locul in care am stat eu acum un minut. De la distanta asta nu reuseam sa ii vad reactia nici daca aveam doi ochi sanatosi, totusi stiam ce se citea pe fata lui, alterna de la mila, la soc si apoi suparare. Voiam sa ma duc la el , sa imi cer scuze, totusi orgoliul meu nu imi dadea voie. Speram din tot sufletul ca el sa se intoara spre mine, sa ma vada si sa vine la mine , totusi nu a facut-o timp de 5 minute, eu uitandu-ma la el si sperand. Intr-un final si-a scuturat capul dupa care s-a uitat in jur si s-a uitat la mine. A dat odata din cap in sens ca "am inteles" dupa care s-a intors si a plecat.
-Tavi..... TAVI!!!!.... Tavi, stai....
-CE?
-Aaaa.... NU...., nu poti spune nimanui. Te rog!
-Ce?.... Credeai ca maine ma voi duce la scoala si le voi spune tuturor?
-Se poate. E destul sa ii spui unei singure persoane, apoi toata lumea va afla.
-Dar de ce crezi ca as face asta?
-Din plictiseala sau din orice motiv.
-Bine!! Atunci nu ma cunosti. Nu ti-as face rau niciodata. Ar fi trebuit sa sti asta.
-De unde ai fi vrut sa stiu?
-Ai dreptate , nu mi-ai dat sansa sa te las sa ma cunosti si sa iti castig increderea, insa eu credeam ca am macar un strop din increderea ta.
-Tavi...
-Stai liunistita. Nu voi spune nimanui.
S-a intors si a plecat.
De ce m-am ascuns in spatele unei scuze patetice? Nu imi pasa daca el va spune sau nu cuiva despre ceea ce mi s-a intamplat. Tot ce voiam era sa vorbesc cu el, sa il fac sa ma ierte pentru ca am strigat la el, sa nu fie suparat pe mine. Tot ce am reusit sa fac prin scuza patetica de moment, a fost sa il supar si mai tare si sa il fac sa ma urasca si mai mult. Stiam ca nu avea de gand sa spuna cuiva despre mine, avand in vedere reactia mea violenta, totusi era singurul lucru de care ma puteam agta pentru a-l tine langa mine inca putin, pentru a ma asigura de ceea ce credea el despre mine.
Tot drumul pana acasa m-am gandit doar la Tavi si cat rau ii facusem azi. M-am mai gandit si la posibilitatea prin care noi doi am deveni cei mai buni prieteni. Acest gand m-a lovit prin frumusetea momentului si m-a distrus prin inexistenta lui. Acum imi era aproape imposibil sa il am ca prieten. I-am distrus increderea pe care el o avea in mine. Crede ca l-am mintit si nu vrea sa ma asculte daca mi-as cere scuze. Eu nu ar trebui sa ma apropi de el. Nu vad nici un motiv sa fac asta. Nu am voie sa ii mai fac rau, sa imi fac mie rau. Dar trebuia sa fac asta. Trebuia sa aflu daca va spune cuiva sau nu, si daca va spune,cui ii va spune. Daca secretul meu il va presa intr-un fel sau altul atunci va fi tentat sa il spuna cuiva pentru a-si lua o parte din greutate.
Tot ceea ce sper este ca ma v-a uita si ca secretul meu nu ii ca vrea niciun fel de neplaceri. pe cine incercam sa pacalesc? Nu imi doream sa ma uite. Imi doream sa pot discuta cu el. Imi doream sa ma ajute deci nu il puteam lasa in pace. Scuza care mi-am gasit-o singura pentru a-mi petrece timpul cu el era aceea de a-l controlo. De ce aveam nevoie de o scuza pentru a sta cu el? si de ce voiam sa fac asta? Aveam nevoie de o scuza din cauza lui Stefan? Pentru a nu ma simt ca o tradatoare?
Dar el a plecat. M-am lasat singura aici, sa ma lupt cu toti si cu mine. Sa infrunt intunericul, adica lumina, singura. M-a lasat fara nimeni cu care sa imi impart durerea. Trebuia sa il las pe Stefan in pace. Trebuia sa il las uitarii. Eram constienta ca acest lucru imi era imposibil. Nu aveam cum sa imi uit viata, cum nu aveam cum sa uit sa respir. dintr-o data in mine izbucneste dorinta de razbunare. Razbunare pe Stefan ca m-a lasat aici, ca ma lasat prada suferintei. Dar aveam dreptul sa ma folosesc de Tavi? Era drept fata de el? El nu s-ar simti folosit si distru daca eu as face asta? Daca eu m-as folosi de el pentru a-mi curata ranile? Aveam nevoie de el.
Plangeam pe drum fara sa imi dau seama, cum nimeni nu era in preajma mea, nu m-am obosit sa imi sterg lacrimile. Ce rost avea? Oricum altele aveau sa vina sa le i-a locul celor sterse sau cazute. Umezeala de azi dimineata era inca prezenta in jur si era mult amplificata pe fata mea.
Intr-un final lacrimile mi s-au oprit si nu mai simteam nimic. Nu mai vedeam drumul, nu mai auzeam masinile, nu mai eram constienta. Trebuia sa traversez starada dar cum nu eram constienta nu voiam sa ma asigur. In momentul in care ma indreptam spre strada m-am impiedicat si am cazut intr-o balta, asta m-a trezit sau m-a adormit si mai mult.
-Nu crezi ca e periculos sa treci strada fara sa te asiguri?
-Stefan....
-Hai ridica-te!
-Unde esti?
-Nu mai sta acolo jos. Ridica-te!
-Nu pot.
-Ba da poti. Tot ce trebuie sa faci e sa vrei.
-Daca ma ridic, vei pleca.
-Nu voi pleca.
-Promiti?
-Da.
Am incercat sa ma ridic, mainile imi tremurau si eram uda pana la piele. M-am tarat in partea opusa a strazii si m-am rezemat de zid. M-am ridicat incet si cu grija. Mainile imi erau zgariate, si simteam intepaturi la coate si la genunchi.
-Stefan?!... Stefan?!....... Am inceput din nou sa plang. Stefan?!!!... Stefan? Mi-ai promis. Mi-ai promis....
M-am asezat din nou jos.
-Dar ai spus ca nu vei pleca.... Stefan?
Am stat acolo jos inca 5 minute dupa care m-am ridicat ametita si m-am indreptat spre strada.
-Nu te mai las sa intri in capul meu! M-ai auzit? Sa stai departe de mine. Nu vreau sa mai aud de tine. Iesi din capul meu!!!
Am trecut strada, asigurandu-ma si m-am indreptat spre casa. Pana acasa lacrimile mi s-au uscat si fata mea nu exprima altceva decat nimic.
-Ela ce ai patit?
-Ela???
Am intrat in camera, mi-am luat prosopul si haine de schimb dupa care m-am dus la dus. Eram zgariata in genunchi, la coate si in palme. Mi-am curatat incet zgarieturile, si m-am spalat meticulos pe par. Dupa dus m-am intins in pat cu parul ud intins pe perna si fixam tavanul incercand sa nu gandesc. A functionat pana am adormit.
Un camp gol, eu uitandu-ma la apus. Stefan in fata mea cu spatele la mine.
-Stefan?..
-Stefan???
Fac un pas spre el si el face unul inainte.
-Stefan ? Nu pleca.
Am inceput sa alerg spre el, doar ca un pas de-al meu insemna doi de-ai lui. Cu fiecare pas era de doua ori mai departe de mine. Stiam ca este un vis , doar ca acest vis este cel mai enervant vis pe care oamenii il au. Este unul din acele vise in care incerci sa fugi cat de tare poti si te misti cu incetinitorul, cand incerci sa strigi pe cineva cat de tare poti si de fapt esti mut , sau reusesti sa strigi incet.
Apare o praspatie in fata mea. Alunec inauntru si Stefan de la margine radea.
M-am trezit strigand si plangand fara sa ma pot opri. Dimineata m-a lovit cu o forta nimicitoare.
M-am intors cu spatele si am plecat. Eram incredibil de nervoasa. De ce? Nu stiu, adica nu ar fi fost cazul sa ma enervez atat de tare, situatia nu o cerea, totusi nu am fost in stare sa ma stapanesc. Dupa ce m-am departat de el astfel incat sa ma pot calma, in inconstienta mea mi-am intors capul sa vad daca mai era acolo, sa vad daca se uita la mine. Era tot acolo si se uita la locul in care am stat eu acum un minut. De la distanta asta nu reuseam sa ii vad reactia nici daca aveam doi ochi sanatosi, totusi stiam ce se citea pe fata lui, alterna de la mila, la soc si apoi suparare. Voiam sa ma duc la el , sa imi cer scuze, totusi orgoliul meu nu imi dadea voie. Speram din tot sufletul ca el sa se intoara spre mine, sa ma vada si sa vine la mine , totusi nu a facut-o timp de 5 minute, eu uitandu-ma la el si sperand. Intr-un final si-a scuturat capul dupa care s-a uitat in jur si s-a uitat la mine. A dat odata din cap in sens ca "am inteles" dupa care s-a intors si a plecat.
-Tavi..... TAVI!!!!.... Tavi, stai....
-CE?
-Aaaa.... NU...., nu poti spune nimanui. Te rog!
-Ce?.... Credeai ca maine ma voi duce la scoala si le voi spune tuturor?
-Se poate. E destul sa ii spui unei singure persoane, apoi toata lumea va afla.
-Dar de ce crezi ca as face asta?
-Din plictiseala sau din orice motiv.
-Bine!! Atunci nu ma cunosti. Nu ti-as face rau niciodata. Ar fi trebuit sa sti asta.
-De unde ai fi vrut sa stiu?
-Ai dreptate , nu mi-ai dat sansa sa te las sa ma cunosti si sa iti castig increderea, insa eu credeam ca am macar un strop din increderea ta.
-Tavi...
-Stai liunistita. Nu voi spune nimanui.
S-a intors si a plecat.
De ce m-am ascuns in spatele unei scuze patetice? Nu imi pasa daca el va spune sau nu cuiva despre ceea ce mi s-a intamplat. Tot ce voiam era sa vorbesc cu el, sa il fac sa ma ierte pentru ca am strigat la el, sa nu fie suparat pe mine. Tot ce am reusit sa fac prin scuza patetica de moment, a fost sa il supar si mai tare si sa il fac sa ma urasca si mai mult. Stiam ca nu avea de gand sa spuna cuiva despre mine, avand in vedere reactia mea violenta, totusi era singurul lucru de care ma puteam agta pentru a-l tine langa mine inca putin, pentru a ma asigura de ceea ce credea el despre mine.
Tot drumul pana acasa m-am gandit doar la Tavi si cat rau ii facusem azi. M-am mai gandit si la posibilitatea prin care noi doi am deveni cei mai buni prieteni. Acest gand m-a lovit prin frumusetea momentului si m-a distrus prin inexistenta lui. Acum imi era aproape imposibil sa il am ca prieten. I-am distrus increderea pe care el o avea in mine. Crede ca l-am mintit si nu vrea sa ma asculte daca mi-as cere scuze. Eu nu ar trebui sa ma apropi de el. Nu vad nici un motiv sa fac asta. Nu am voie sa ii mai fac rau, sa imi fac mie rau. Dar trebuia sa fac asta. Trebuia sa aflu daca va spune cuiva sau nu, si daca va spune,cui ii va spune. Daca secretul meu il va presa intr-un fel sau altul atunci va fi tentat sa il spuna cuiva pentru a-si lua o parte din greutate.
Tot ceea ce sper este ca ma v-a uita si ca secretul meu nu ii ca vrea niciun fel de neplaceri. pe cine incercam sa pacalesc? Nu imi doream sa ma uite. Imi doream sa pot discuta cu el. Imi doream sa ma ajute deci nu il puteam lasa in pace. Scuza care mi-am gasit-o singura pentru a-mi petrece timpul cu el era aceea de a-l controlo. De ce aveam nevoie de o scuza pentru a sta cu el? si de ce voiam sa fac asta? Aveam nevoie de o scuza din cauza lui Stefan? Pentru a nu ma simt ca o tradatoare?
Dar el a plecat. M-am lasat singura aici, sa ma lupt cu toti si cu mine. Sa infrunt intunericul, adica lumina, singura. M-a lasat fara nimeni cu care sa imi impart durerea. Trebuia sa il las pe Stefan in pace. Trebuia sa il las uitarii. Eram constienta ca acest lucru imi era imposibil. Nu aveam cum sa imi uit viata, cum nu aveam cum sa uit sa respir. dintr-o data in mine izbucneste dorinta de razbunare. Razbunare pe Stefan ca m-a lasat aici, ca ma lasat prada suferintei. Dar aveam dreptul sa ma folosesc de Tavi? Era drept fata de el? El nu s-ar simti folosit si distru daca eu as face asta? Daca eu m-as folosi de el pentru a-mi curata ranile? Aveam nevoie de el.
Plangeam pe drum fara sa imi dau seama, cum nimeni nu era in preajma mea, nu m-am obosit sa imi sterg lacrimile. Ce rost avea? Oricum altele aveau sa vina sa le i-a locul celor sterse sau cazute. Umezeala de azi dimineata era inca prezenta in jur si era mult amplificata pe fata mea.
Intr-un final lacrimile mi s-au oprit si nu mai simteam nimic. Nu mai vedeam drumul, nu mai auzeam masinile, nu mai eram constienta. Trebuia sa traversez starada dar cum nu eram constienta nu voiam sa ma asigur. In momentul in care ma indreptam spre strada m-am impiedicat si am cazut intr-o balta, asta m-a trezit sau m-a adormit si mai mult.
-Nu crezi ca e periculos sa treci strada fara sa te asiguri?
-Stefan....
-Hai ridica-te!
-Unde esti?
-Nu mai sta acolo jos. Ridica-te!
-Nu pot.
-Ba da poti. Tot ce trebuie sa faci e sa vrei.
-Daca ma ridic, vei pleca.
-Nu voi pleca.
-Promiti?
-Da.
Am incercat sa ma ridic, mainile imi tremurau si eram uda pana la piele. M-am tarat in partea opusa a strazii si m-am rezemat de zid. M-am ridicat incet si cu grija. Mainile imi erau zgariate, si simteam intepaturi la coate si la genunchi.
-Stefan?!... Stefan?!....... Am inceput din nou sa plang. Stefan?!!!... Stefan? Mi-ai promis. Mi-ai promis....
M-am asezat din nou jos.
-Dar ai spus ca nu vei pleca.... Stefan?
Am stat acolo jos inca 5 minute dupa care m-am ridicat ametita si m-am indreptat spre strada.
-Nu te mai las sa intri in capul meu! M-ai auzit? Sa stai departe de mine. Nu vreau sa mai aud de tine. Iesi din capul meu!!!
Am trecut strada, asigurandu-ma si m-am indreptat spre casa. Pana acasa lacrimile mi s-au uscat si fata mea nu exprima altceva decat nimic.
-Ela ce ai patit?
-Ela???
Am intrat in camera, mi-am luat prosopul si haine de schimb dupa care m-am dus la dus. Eram zgariata in genunchi, la coate si in palme. Mi-am curatat incet zgarieturile, si m-am spalat meticulos pe par. Dupa dus m-am intins in pat cu parul ud intins pe perna si fixam tavanul incercand sa nu gandesc. A functionat pana am adormit.
Un camp gol, eu uitandu-ma la apus. Stefan in fata mea cu spatele la mine.
-Stefan?..
-Stefan???
Fac un pas spre el si el face unul inainte.
-Stefan ? Nu pleca.
Am inceput sa alerg spre el, doar ca un pas de-al meu insemna doi de-ai lui. Cu fiecare pas era de doua ori mai departe de mine. Stiam ca este un vis , doar ca acest vis este cel mai enervant vis pe care oamenii il au. Este unul din acele vise in care incerci sa fugi cat de tare poti si te misti cu incetinitorul, cand incerci sa strigi pe cineva cat de tare poti si de fapt esti mut , sau reusesti sa strigi incet.
Apare o praspatie in fata mea. Alunec inauntru si Stefan de la margine radea.
M-am trezit strigand si plangand fara sa ma pot opri. Dimineata m-a lovit cu o forta nimicitoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Spune-ti parerea.Parerea ta chiar conteaza!