miercuri, 11 aprilie 2012

"Trecutul si prezentul sunt a filei doua fete"

Treceam pe aceleasi strazi pe care le conosc de mai bine de 10 ani, privind aceleasi lucruri care au fost acolo  din totdeauna. Si totusi totul s-a schimbat. Straduta pe care mergeam in fiecare zi s-a micsorat. Tufisul in care intram cati mai multi atunci cand ne ascundeam la " ascunselea" sau crapaturile din asfalt care ne spuneau pana unde avem voie sa trecem, erau acum lipsite de orice farmec.  Copacul ,sub care erau cele mai multe furnici si care dadea cele mai mici cirese, a disparut  ca si cum nici nu ar fi fost vreodata acolo. Treptele care uneori credeam ca reprezinta un munte, alteori erau scaunele comfortabile la " flori, fete si baieti" sau " am venit din america" acum sunt doar scari.  Nisipul care devena uneori deosebit de apetisat , atunci cand faceam placinte si prajituri de noroi, sau devenea o bomba pentru tabara adversa, si uneori drum pentru masinutele noastre, acum e doar noroiul care iti murdareste incaltamintea.  Uneori sapam pana in China, in nisipul care era destinat constructiilor.  Cand cineva spala covoare sau isi spala masina , noi deveneam constructori desavarsiti, modificand cursul apei si construind baraje pe langa canale.  Burienile erau marfa pentru magazine, pietrele deveneau porti la fotbal, minile noastre devenau lanturi de nepatruns, o bucata de creta era motivul unui nou joc. Serile erau cel mai trist lucru care se intampla.
Amintindu-mi toate aceste lucruri marunte a fost ca o plimbare printre amintiri. Cu fiecare pas pe care il faceam vedeam din nou toti copii care se jucau, le vedeam fetele fericite si senine, fara nicio grija,  le vedeam lacrimile atunci cand cadeau si se loveau, dar realitatea s-a intors. Plimbarea mea s-a sfarsit, iar lucrurile care m-au facut sa ma intorc in trecut m-au lovit peste fata, iar acum priveam spre viitor. Toti acei copii fericiti si senini crescusera. Fetele lor nu mai erau senine, au acum cate o umbra ici si colo, unele de neliniste, altele de suparare sau ingrijorare. Unii dintre ei nici nu se mai cunosc, altii sunt atat de ocupati incat trec in nepasarea lor pe langa tine fara sa isi aminteasca bucuria de ieri.
Dar, e oare si vina mea? Oare eu i-am lasat sa treaca pe langa mine fara sa ii intreb ce mai fac, fara sa ii salut? Si daca am facut asta, cum imi pot indrepta gresala? Daca ii voi saluta oare imi vor raspunde? Daca voi arata macar o farama de recunoastere oare lucrurile se vor schimba?

Un comentariu:

  1. In timp ce citeam cu atata entuziasm mesajul tau, pur si simplu m-am oprit si eu si au aparut inaintea mea imagini 3D cu niste file de amintiri vii, frumoase cu vecinii si nu numai, da, am crescut toti, dar imi amintesc exact tot ce ai scris, au fost clipe ale unor copii inocenti si plini de viata, joc si cantec. Azi? Ma intreb si eu, sa sti, mai suntem copii in inima? Acele locuri de ascunzis, de baraje la ape, de jocuri pana seara tarziu, acum is doar soaptele unor betoane, pamanturi si triste locuri ce inca mai au glas, chemand omenirea digitala de azi din nou la viata, unitate si dragoste spirituala. Mai suntem copii si cu optimism? Cred ca e momentul... :)

    RăspundețiȘtergere

Spune-ti parerea.Parerea ta chiar conteaza!