luni, 29 noiembrie 2010

Capitolul 8. Neasteptat

Sara Bareilles - Breath again



In graba mea de a iesi din casa, din locul cosmarurilor, mi-am lasat telefonul pe noptiera.  Ce prostie, oamenii in general sunt morti fara posibilitatea de a comunica.  Era oarecum amuzant avand in vedere ca imi testa capaciatea de a supravietui.  Dragut! cu siguranta astazi voi avea cea mai mare nevoie de telefon.




Cum anticipasem de dimineata, ziua mi-a cerut intruna telefonul, ba pentru calcule imposibile la chimie, ba pentru cronometrare, orice care sa foloseasca tehnologia mea inexistenta momentan.  A trebuit sa intreb pe toata lumea cat e ceasul si sa calculez pe hartie tot.  In concluzie o zi groaznica.  Partea cea mai proasta a fost ca Tavi nu a aparut deloc la scaoala, sau cel putin eu nu l-am vazut deloc astazi.  Eram atat de curiaoasa daca noaptea a reusit sa ne aduca pe amandoi pe aceeasi linie de plutire sau daca inca mai era suparat pe mine.  Nevoia mea de comunicare a ramas nesatisfacuta pana la sfarsitul orelor, cu exceptia catorva remarci facute vremiii, cum ca s-ar putea sa ninga in curand, in rest nimic.

-Ela?
-Da?
-Toata  ziua ti-a sunat telefonul. De ce nu l-ai luat cu tine?
-Aaa.. M-am grabit azi dimineata si l-am lasat acasa. Ai raspuns? Nu sti cine era?
-Nu am raspuns, dar s-ar putea sa fie ceva important.
-Dar ce cauta telefonul meu la tine?
-Nu a fost la mine, dar eu nu am fost azi la serviciu.
-Aa..
-In legatura cu seara trecuta, vrei sa imi explici si mie ce s-a intamplat?
-Nu s-a intamplat nimic.
-Ela!  Vrei sa imi spui ca faptul ca nu vorbesti cu mine  inseamna ca totul este bine?
-Mama imi pare rau, m-am certat cu cineva  in seara aia si nu am avut chef de discutie.
-Bine, sper ca  pe viitor sa imi spui si mie si ce se intampla si sa nu imi intorci spatele.
-Bine.
-Ar trebui sa verifici cine te-a sunat.
-Acum.

Telefonul era tot acolo unde il lasasem ieri seara, adica pe noptiera.  Aveam 5 apeluri nepreluate, acelasi numar necunoscut a sunat in fiecare pauza.  Ce ciudat.  Nu mai vazusem niciodata numarul, dar avand in vedere intervalul in care a sunat, inseamna ca stia ca sunt la scoala si a avut grija sa sune numai in pauze. Am apasat pe butonul de apelare sa vad cine era si ce era atat de important.  A sunat odata dupa care mi-a inchis.  In aceasta situatie am asteptat sa ma sune din nou, totusi nu a mai facut-o.  Am asteptat 10 minute cu ochii atintiti pe telefon.  Timpul a trecut pe nesimtite si imediat ce am realizat ce faceam , am aruncat telefonul pe pat.


Ziua a decurs in mod normal, pana seara am si uitat de telefon, totusi nu l-am mai atins chiar daca aveam nevoie de el  la calcule.    M-am pus la culcare devreme in acea zi.  La ora 10 eram in pat adormita, ceva imi spunea ca nu prea o sa am timp de dormit si totusi acest lucru mi se parea stupid, iar motivul pentru care credeam ca m-am culcat era acela  ca eram incredibil de extenuata.


Ora 12 si un minut, deschid ochii si ma uit la telefon.  In acel moment incepe sa vibreze. Instinctiv l-am luat de pe noptiera pentru a opri zgomotul sacaitor, m-am uitat la el crezand ca e alarma, dar defapt era numarul care m-a sunat toata ziua.  Avand in vedere ora imi era putin frica sa raspund.  Ce doare acea persoana de la mine ?  Am inchis ochii si am raspuns.

-Alo?...
.....
-Alo?!
Nimic.
Am inchis si am incercat sa nu ma gandesc la telefon. De ce a trebuit sa raspund. A fost cea mai proasta decizie pe care am putut-o lua la o astfel de ora.  Am aprins becul si ma uitam la tavan. Incercam sa nu ma gandesc la nimic.  Cand m-am mai linistit am stins lumina in incercarea disperata de a adormi. Modul in care imi inchideam ochii totusi nu indicau in niciun caz intentia de a adormi, mai degraba indicau faptul ca eram speriata si ca nu  doream sa vad nimic.  Am stat asa cu muschii incordati cam 20 de minute dupa care, mi-am luat castile si MP4-ul si am dat muzica la maxim.  Am inceput sa fredonez , si pana dimineata muzica a tot cantat in urechile mele iar eu cu ea. La  un moment dat am atipit cu castile in urechi , dar nu am dormit  mai mult de 5 minute,  soneria de la alarma ma trezit atunci cand alunecam spre vise.  Cum era posibil sa aud melodia de la telefon cu castile date la maxim?  Era imposibil. Defapt castile sau oprit, bateria fiind descarcata.

Am aruncat castile pe pat si  m-am ridicat cat mai repede. Am oprit alarma si  am inceput sa ma pregatesc pentru scoala.    Telefonul a sunat din nou. Am incremenit in fata oglinzii. Vazandu-mi ochii atat de ciudat reflectati, nu  aratau a frica, mai degraba a plictiseala exagerata si a extaz in acelasi timp, mi-am revenit repede.  M-am dus la telefonul care urla.

-Alo?
-Ela?
-Da. Mama?
-Am plecat mult mai devreme astazi la serviciu si  nu am vrut sa te trezesc.  Ti-am lasat bani de mancare si de cumparaturi pe masa, in bucatarie.
-Bine. Cand ajungeti acasa? Undeva diseara, dar vezi ca s-ar putea sa avem ceva musafiri.
-Cine?
-S-ar putea sa ajunga Cristi, mai tarziu pe  la noi.
-De ce? si stai.  Care Cristi?
-Cristi. Sti tu, Cristi cu Mirela.
-Aaa.. Acel Cristi. Ok. Vrei sa fac ceva de mancare?
-Ar fi bine. Vezi ce poti face.  Trebuie sa plec. Ma grabesc.  Succes la scoala!
-Mersi. Pa pa!

Perfect, acum avem si musafiri.  De-a lungul conversatiei am uitat complet de numarul misterios.   Am continuat sa ma imbrac mecanic, dupa care am mers in bucatarie si m-am uitat prin frigider cam ce as fi putut face de mancare.  Bucataria nu era prea mare, desi incapeau  toate persoanele care doreau sa intre acolo. Frigiderul era asezat langa corpul maro de bucatarie.  Pe frigider era un mesaj adresat mie.


Vezi daca poti face ceva de mancare pentru diseara. Ai bani pentru cumparaturi daca vrei sa mai cumperi ceva.   Mama  




Am recunoscut scrisul mamei de la primele cuvinte.  Stie ca imi placea sa gasesc bilete. Cand eram mica mereu gaseam cate unul si mi se parea foarte interesant, dar acum cu telefoanele mobile nu mai aveam nevoie de asa ceva, totusi mama isi mai aminteste din cand in cand de placerea mea si cand are ocazia imi mai lasa cate un biletel.  M-am uitat la biletel timp de 5 minute bucurandu-ma de amintirile copilariei, dupa care am revenit la  timpul prezent.
Mancare?  Ce puteam sa pregatesc pentru cina?  Cartofi frantuzesti? Prea complicat.  Totusi de aici a venit si ideea care ar fi fost buna. Am deschis congelatorul  sa vad ce carne este si am gasit exact ce ma interesa.  Am scos caserola cu pieptul de pui din congelator si l-am pus in chiuveta la dezghetat.  Aveam nevoie si de cartofi deci urma sa ma opres prin piata,si pe la magazin pentru a cumpara alte lucruri.   Apoi am plecat la scoala.

Incidentul cu telefonul nu m-am mai tulburat intrega zi, fiind  prinsa de pregatirile pentru diseara, la un moment dat eram chiar entuziasmata. De ce? nu stiu.  Ironia facea ca astazi sa nu am nevoie deloc de telefon, nici macar cat era ceasul nu ma interesa, ceea ce facea toata situatia foarte frustranta.  La sfarsitul orelor m-am indreptat spre piata si am cumparat 2 Kg de cartofi, dupa care am  mers la supermarket.  Am cumparat si de aici tot ce aveam nevoie , inclusiv suc si vin dupa care am mers acasa. Imi lipsea atat de mult faptul ca nu aveam o masina si ca, cumparaturile erau atat de  grele incat tot drumul m-am gandit numai cat de bine ar fi fost sa fi facut si eu scoala de soferi.

 Dupa ce am intrat in casa, m-am impiedicat de covorul care a aparut de nicaieri in hol, exact pentru a ma impiedica pe mine.  Covorul era acolo parca de cand era si casa , totusi asta a fost pentru prima data, de cand  mi-am pierdut vederea, cand am fost obligata sa ii vad de aproape modelele simple.  Toti cartofii erau imprastiati prin camera , cat despre restul cumparaturilor, nici ele nu o duceau mai bine.

Am adunat toate lucrurile si le-am pus pe toate acolo unde le era locul, dupa care am luat o matura si am inceput sa adun mizeria facuta de cartofi.  Urma partea cea mai grea, pregatirea cinei.  Am luat o oala maricica si am umplut-o cu cartofi.  Am spalat cartofii dupa care i-am pus la fiert in coaja.  Pana ce cartofii se fierbeau aveam alte lucruri de pregatit, in primul si in primul rand aveam de facut ordine prin casa. Cristi si Mirela erau nishte persoane pe care le respectam destul de mult acum 2-3 ani, dar in ultima vreme au venit destul de rar pe la noi deci relatiile dintre noi s-au mai racit.  Cristi  avea in jur de 35 de ani , iar Mirela in jur de 33. Amadoi ar spune ca sunt persoane tinere si ca au toata viata inainte, probabil din cauza asta nu se grabesc sa aiba un copil.  Toate ca toate dar eu mai aveam multe de facut , iar timpul ramas era destul de scurt.
Am luat pieptul de pui si l-am feliat dupa care l-am batut putin  si l-am condimentat , gata pregatit pentru prajire.  Intre timp cartofii erau aproape gata insa mai aveam cam 15 minute de relaxare pana sa incep de-a dreptul lucrul.   Am schimbat postul de la radio, ma enerva la culme muzica care se difuza in timpul asta si cautam ceva CD-uri pe care obisnuiam sa le ascult prin bucatarie.

In ultima perioada am evitat constant muzica, dar cum era o perioada in  care nu puteam nici dormi fara muzica mi-a revenit din nou cheful de acele vremuri, ca sa zic asa de vremurile din tinerete.  Am fugit pana in camera mea si am cautat cutia cu toate CD-urile, din fericire nu am pus-o la asa mare pastrare cum am crezut deci nu mi-a fost foarte greu sa o gasesc. Toate CD-urile cu muzica erau la un loc cu cele cu filme toate puse la un loc cu cartile mele preferate si cu   cutiuta de amintiri , toate intr-o cutie mare langa dulap.  Am desfacut repede cutia si  am inceput sa ma uit dupa carcasele de CD-uri cu muzica.  Cred ca m-am uitat la mai mult de 50 de CD-uri  pana sa le gasesc pe cele de muzica, dar intr-un final le-am gasit.  Toate muzica mea de  acum 1-2 ani statea ascunsa, muzica de care nu ma puteam dezlipi era acum  neatinsa parca de un secol.  Am scos toate CD-urile cu muzica care le aveam  in acel moment  la indemana si  le-am dus in bucatarie, si le-am asezat lanaga combina unde , candva  le era locul.  Am inceput sa ma uit printre CD-uri pana l-am gasit pe cel potrivit.  Nu era mare lucru, era o colectie din muzica anilor 70-80-90 si 2000, "ce-a mai buna muzica"  era unul dintre CD-urile facute pentru mama, dar cum era singurul care nu ar fi continut muzica care sa aduca in melancolie era perfect.

Am pus CD-ul in  combina si l-am pornit.  Ghinion , CD zgariat. Am luat primul CD care mi-a venit la mana si l-am pornit. acesta era inca bun.  Am dat muzica la un volum rezonabil si  m-am asezat pe scaunul de langa masa.  Cu toate cautarile de CD-uri am uitat complet de  cartofi, si era cat pe ce sa raman fara cina.  Am oprit repede focul dupa care i-am bagat in apa rece.  Am curatat cartofii incet si metodic pana mi-am batut ochii de  ceas, acest lucru m-a adus cu picioarele pe pamant si  am inceput sa grabesc ritmul astfel incat sa fiu gata pana la ora 7.

Am taiat cartofii in felii mari si grose si am incins uleiul, in 5 minute cartofii erau pusi la prajit , am mai scos o tigaie care la randul ei a fost pusa la incins, si in alte 2 minute pieptul de pui sfaraia in tigaie.  Mancarea era aproape gata cand cineva suna la usa.  Am lasat pentru o secunda  toata mancarea pentru a raspunde.
La usa nu era nimeni, desi  eram suta la suta sigura ca cineva a sunat asa ca am deschis usa si m-am uitat in jur, nu era nimeni.  M-am intors in casa la manacare si pe cand sa termin tot, a sunat telefonul asa ca am lasat totul pe foc in continuare si am fugit sa raspund.

Ecranul telefonului imi spunea ca  sunt cautata dar nu am reusit sa  ma stapanesc destul de repede , atunci cand am vazut numarul necunoscut pentru a raspunde, deci am ramas uitandu-ma la telefon pana cand mirosul de mancare m-a adus cu picioarele pe pamant.
Am oprit focul aragazului si mi-am luat telefonul.  am apasat pe butonul de apelare si am lasat sa sune sperand ca va intra casuta.
-Alo?
-Alo? Da.  cine-i la telefon?
-..........
 A inchis.  Acest lucru m-a enervat la culme, si am sunat din nou, dar pe cand sa  sune, am auzit usa , asa ca a trebuit sa las telefonul si sa ma duc sa intampin oaspetii.


-Ela!
-Mirela! De cand nu te-am vazut. Cristi!  Ce mai faceti?
-Bine, ne-am gandit sa trecem pe la voi. Nu am mai fost de 100 de ani.
-Mi-a fost dor de voi.  Haideti ,intrati!  Mama si tata ar trebui sa ajunga si ei in scurt timp.  Mirela, esti insarcinata?
-Da!
-De cat timp?
-O sa am 4 luni peste 2 zile.
-Felicitari! Asa de mult ma bucur pentru voi.

Apoi am continuat sa discutam despre sarcina si despre serviciu, cateva intrebari referitoare la scoala dupa care si-au facut aparitia si parintii mei, care au parut la fel de surprinsi ca si mine de noutati.  In restul serii capul mi-a fost numai la telefon si nu stiam cum sa  prind ocazia sa ma duc sa verific.  Pana la sfarsitul serii m-am convins ca era doar cineva care era pus pe glume si ca nu avea rost sa imi pun rabdarea la incercare, asa ca am lasat toata povestea cu telefoanele deoparte si mi-am revazut in cap toate celelatle probleme.

1. Tavi.
2. Tavi.
a da, asta era momentan singura mea problema.  Trebuia sa vorbesc cat mai repede cu el.  Dar cum?  Nu aveam numarul lui de telefon , si nici adreasa de e-mail.  Singurul loc in care l-as fi putut intalni era la scoala dar mai era atat de mult pana maine incat nu puteam sa astept, dar alta aletrnativa nu  aveam.   Noaptea a venit din nou, iar telefonul nu ma mai bantuia, insa aveam presentimentul ca nici in noaptea asta nu  voi dormi prea mult.


Ora 1. Suna telefonul.  Ma ridic nervoasa din pat si raspund.
-ALO! CE vrei de  la mine?  DE CE suni la ora asta?
-Alo?  Ela?
Vocea aceea?  Mi-a stat inima in loc si nu stiam cum sa reactionez.  Era atat de proaspata in memoria mea si atat de  trecuta. Era imposibil. Nu se poate.  Nu putea fi el. Nu poate!

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

CApitolul 7. Intalnirea II

~ Andrew Belle - In My Veins ~


     M-am intors cu spatele si am plecat. Eram incredibil de nervoasa. De ce?  Nu stiu, adica nu ar fi  fost cazul sa ma enervez  atat de tare, situatia nu o cerea, totusi nu am fost in stare sa ma stapanesc. Dupa ce m-am  departat de el astfel incat sa ma pot calma, in inconstienta mea mi-am intors capul sa vad daca mai era acolo, sa vad daca se uita la mine.  Era tot acolo si se uita  la locul in care am stat eu acum un minut. De la distanta asta nu reuseam sa ii vad reactia nici daca aveam doi ochi sanatosi, totusi stiam ce se citea pe fata lui,  alterna de  la  mila, la soc si apoi suparare. Voiam sa ma duc la el , sa imi cer scuze, totusi orgoliul meu nu  imi dadea voie. Speram din tot sufletul ca el sa se intoara spre mine, sa ma vada si sa vine la mine , totusi nu a facut-o timp de 5 minute, eu uitandu-ma la el si sperand. Intr-un final  si-a scuturat capul dupa care  s-a uitat in jur si s-a uitat la mine. A dat odata din cap in sens ca "am inteles" dupa care s-a intors si a plecat.


-Tavi.....   TAVI!!!!....   Tavi,     stai....
-CE?
-Aaaa.... NU...., nu poti spune nimanui. Te rog!
-Ce?....  Credeai ca  maine ma voi duce  la scoala si le voi spune tuturor?
-Se poate.  E destul sa ii spui unei singure persoane, apoi toata lumea va afla.
-Dar de ce crezi ca as face asta?
-Din plictiseala sau din orice motiv.
-Bine!!  Atunci nu ma cunosti. Nu ti-as face  rau niciodata. Ar fi trebuit sa sti asta.
-De unde ai fi vrut sa stiu?
-Ai dreptate , nu  mi-ai dat sansa sa te las sa ma cunosti si sa iti castig increderea, insa eu credeam ca am macar un strop din increderea ta.
-Tavi...
-Stai liunistita. Nu voi spune nimanui.


S-a intors si a plecat.

De ce m-am ascuns in spatele unei scuze patetice?  Nu imi pasa daca el  va spune sau nu cuiva despre ceea ce mi s-a intamplat.  Tot ce voiam era sa vorbesc cu el, sa il fac sa ma ierte pentru ca am strigat la el, sa nu fie suparat pe mine.  Tot ce am reusit sa fac prin scuza patetica de moment, a fost sa il supar si mai tare si sa il fac sa ma urasca si mai mult.  Stiam ca nu avea de gand sa spuna cuiva despre mine, avand in vedere reactia mea violenta, totusi  era singurul lucru de care ma puteam agta pentru a-l tine langa mine inca putin, pentru a ma asigura de ceea ce credea el despre mine.



Tot drumul pana acasa m-am gandit doar la Tavi si cat rau ii facusem azi.  M-am mai gandit si la posibilitatea prin care noi doi am deveni cei mai buni prieteni. Acest gand  m-a lovit prin frumusetea momentului si m-a distrus prin  inexistenta lui.  Acum imi era aproape imposibil sa  il am ca prieten. I-am distrus increderea pe care el o avea in mine. Crede ca l-am mintit si nu vrea sa  ma asculte daca mi-as cere scuze.  Eu nu  ar trebui sa ma apropi de el. Nu vad nici un motiv sa fac asta.  Nu am voie sa ii mai fac rau, sa imi  fac mie rau.   Dar trebuia sa fac asta.  Trebuia sa aflu daca va spune cuiva sau nu, si daca va spune,cui ii va spune.  Daca secretul meu il va presa intr-un fel sau altul atunci va fi tentat sa il spuna cuiva pentru a-si lua o parte din greutate.
Tot ceea ce sper este ca  ma v-a uita si ca  secretul meu  nu ii ca vrea niciun  fel de neplaceri. pe cine incercam sa pacalesc?  Nu imi doream sa ma uite. Imi doream sa pot discuta cu el. Imi doream sa ma ajute deci nu il puteam lasa in pace. Scuza care mi-am gasit-o singura pentru a-mi petrece timpul cu el era aceea de a-l controlo.  De ce aveam nevoie de o scuza pentru a sta cu el? si de ce voiam sa fac asta?  Aveam nevoie de o scuza din cauza lui Stefan?  Pentru a nu ma simt ca o tradatoare? 
Dar el a plecat. M-am lasat singura aici, sa ma lupt cu toti si cu mine. Sa infrunt intunericul, adica lumina, singura.  M-a lasat fara nimeni cu care sa imi impart durerea.  Trebuia sa il las pe Stefan in pace. Trebuia sa il las uitarii.  Eram constienta ca acest lucru imi era imposibil.  Nu aveam cum sa imi uit viata, cum nu aveam cum sa uit sa respir. dintr-o data in mine izbucneste dorinta de razbunare. Razbunare pe Stefan ca m-a lasat aici, ca ma lasat prada suferintei.  Dar aveam dreptul sa ma folosesc de Tavi? Era drept fata de el?  El nu s-ar simti folosit si distru daca eu as face asta?  Daca eu m-as folosi de el pentru a-mi curata ranile? Aveam nevoie de el.


Plangeam pe drum fara sa imi dau seama, cum nimeni nu era in preajma mea, nu m-am obosit sa imi sterg lacrimile. Ce rost avea? Oricum altele aveau sa vina sa le i-a locul celor sterse sau cazute.  Umezeala de azi dimineata era inca prezenta in jur si era mult amplificata pe fata mea.
Intr-un final lacrimile mi s-au oprit si nu mai simteam nimic. Nu mai vedeam drumul, nu mai auzeam masinile, nu mai eram constienta.  Trebuia sa traversez starada dar cum nu eram constienta  nu voiam sa ma asigur.  In momentul in care ma indreptam spre strada m-am impiedicat si am cazut intr-o balta, asta m-a trezit sau m-a adormit si mai mult.

-Nu crezi ca e periculos sa  treci strada fara sa te asiguri?
-Stefan....
-Hai ridica-te!
-Unde esti?
-Nu mai sta  acolo jos. Ridica-te!
-Nu pot.
-Ba da poti. Tot ce trebuie sa faci e sa vrei.
-Daca ma ridic, vei pleca.
-Nu voi pleca.
-Promiti?
-Da.

Am incercat sa ma ridic, mainile imi tremurau si eram  uda pana la piele. M-am tarat in partea opusa a strazii si m-am rezemat de zid.   M-am ridicat incet si cu grija. Mainile imi erau zgariate, si simteam intepaturi la coate si la genunchi.

-Stefan?!...   Stefan?!.......  Am inceput din nou sa plang.   Stefan?!!!...   Stefan?  Mi-ai promis.  Mi-ai promis....

M-am asezat din nou jos.

-Dar ai spus ca nu vei pleca.... Stefan?

Am stat acolo jos inca 5 minute dupa care m-am ridicat ametita si m-am indreptat spre strada.
-Nu te mai las sa intri in capul meu! M-ai auzit?  Sa stai departe de mine.  Nu vreau sa mai aud de tine.  Iesi din capul meu!!!
Am trecut strada, asigurandu-ma  si m-am indreptat spre casa. Pana acasa lacrimile mi s-au uscat si fata mea nu exprima altceva decat nimic.

-Ela ce ai patit?

-Ela???

Am intrat in camera, mi-am luat prosopul si haine de schimb dupa care m-am dus la dus.   Eram zgariata in genunchi, la coate si in palme.  Mi-am curatat incet zgarieturile, si m-am spalat meticulos pe par.  Dupa dus  m-am intins in pat cu parul ud intins pe perna si fixam tavanul incercand sa nu gandesc.  A functionat pana am adormit.

Un camp gol, eu uitandu-ma la apus. Stefan  in fata mea cu spatele la mine.
-Stefan?..

-Stefan???
Fac un pas spre el si el face unul inainte.

-Stefan ?  Nu pleca.

Am inceput sa alerg spre el, doar ca un pas de-al meu insemna doi de-ai lui.  Cu fiecare pas era de doua ori mai departe de mine.  Stiam ca este un vis , doar ca acest vis este cel mai enervant vis pe care oamenii il au.  Este unul din acele vise in care incerci sa fugi cat de tare poti si te misti cu incetinitorul,  cand incerci sa strigi pe cineva cat de tare poti si de fapt esti mut , sau reusesti sa strigi incet. 

Apare o praspatie in fata mea.  Alunec inauntru si Stefan de la margine radea.  

M-am trezit strigand  si plangand fara sa ma pot opri.  Dimineata m-a lovit cu o forta nimicitoare.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Capitolul 7. Intalnirea

Jason Walker - Down





                                                                           Capitolul  7.  Intalnirea.


Fericire. Ce este asta?  Cum arata?  Toti am putea spune, dar unii stiu doar ca asa ar trebui sa fie si alti stiu cum e .  Eu nu fac parte din nicio categorie.   Am uitat ce e fericirea. De ce?  Mi-a fost frica sa ma mai apropii de ea.  Mereu mi-a batut la usa, mereu a fost acolo dar  nu am vrut sa aud de ea, de ce?  Pentru ca dupa fericire urmeaza durerea.




Am renuntat la a mai fi buna.  Dupa petrecere m-am saturat sa fac mereu ceea ce e bine.  M-am saturat sa  fiu mereu cea care indura si  accepta orice.  Asa ca am luat atitudine.
Era o dimineata de noiembrie,  frig, frunze uscate, tot tacamul.  Am vazut un loc liber in fundul clasei, stiam ca cineva trebuia sa stea acolo de obicei, dar in mometul asta era perfect, era scuza ideala ca cineva sa se ia de mine si eu sa devin rea.

-'Neata! Sta cineva aici?
-Nu, poti sta.
-Mersi.

Ce? Am intrebat? Nu puteam pur si simplu sa ma asez?  Se pare ca mai am mult si bine de lucrat.

-Ti-ai scris la romana? M-a intrebat el.
-Nu. Tu?
-Da, dar nu  am terminat.
-Despre ce ai scris?
-Pai, toti am avut aceeasi tema.
-A da. Se vede ca nu mi-am scris  Si gata conversatia pentru restul zilei.

Nu m-as putea plange ca nu s-a luat nimeni de mine azi, m-am simtit usurata totusi pana la sfarsitul zilei uitasem scopul propus.

Viata merge inainte indiferent de ce mi-as propune eu, si oricat as incerca sa o opresc ea nu vrea sa ma asculte caci......
-Hey!
M-am rasucita speriata si era cat pe ce sa  calc 3 persoane din cauza spatiului limitat si din cauza faptului ca ma grabeam.
-Te-am speriat?  M-a intrebat Tavi aproape izbucnind in ras.
-Nu. Bineinteles ca nu. Iar faceam pe leul.


Cand am spus asta nu s-a mai putut abtine si a izbucnit in ras.
-Nu e amuzant.  De ce trebuie sa te strecori pe la spatele oamenilor?
-Imi pare rau domnisoara ca nu am ocolit toata cladirea pentru a aparea in fata dumneavoastra.   Va rog sa imi acceptati umilele scuze.
-Da, da, foarte amuzant. L-am lovit in umar , i-am intors spatele si am intrat in clasa.
-Auu... Unde crezi ca pleci?
-Cat mai departe de rasul tau. Si spre surprinderea mea a intrat in clasa si s-a asezat langa mine. Ce faci?
-Bine. Multumesc de intrebare.
-Da, se pare ca azi te ti de glume.  Ma refeream la faptul ca profa ar trebui sa apara in orice secunda si tu ai ore.
-Da si?  Ce propui?  Cred ca imi esti foarte datoare asa ca ....
-Propun sa mergi la ora.
-Deci asa te revansezi tu? Ce-ti mai face obrazul?
-Nu schimba subiectul!  Hai, pleaca.
-Bine bine nu e nevoie sa ma dai afara intr-un mod atat de prietenos.
-PA!
-Bine, Pa!

Mda se pare ca atunci cand  am  ocazia sa fiu rea nu pot.  Oricum nu ar fi fost corect fata de Tavi sa ma port urat dupa tot  ce a facut, totusi sper sa lase balte tot ce ar avea in cap. Sper ca si-a dat seama ca glumeam totusi pentru ca altfel chiar am fost rea.

Nu l-am mai vazut pe Tavi de atunci, adica de o saptamana. Nu ca i-as duce dorul sau ceva, dar dupa entuziasmul de la ora de bio, e surprinzator. Totusi....
-Hei!
-Hei!
-Ce-ai zice sa iesim?
-Adica?
-Nu stiu. Sa mergem la un film sau la teatru sau oriunde.
-Aaaa... Nu.
-Nu? De ce?
-Pentru ca nu am chef de niciun film sau de orice altceva.
-Serios?
-Da.
-Si atunci ce ai chef sa faci?
-Nimic care presupune companie.
-O haide!
-Chiar nu am chef. Multumesc pentru invitatie.
-Serios?
-Da.

Scena sa repetat in fiecare zi, doar ca in fiecare zi venea cu alta propunere si un cadou, daca il pot numi asa. Intr-o zi un sandwich, in alta o sticla de suc, in alta ciocolata, in alta prajitura si tot asa incat incepea sa ma enerveze. I-am refuzat tot ce oferea dar nervii mei erau intinsi la maxim. Problema cea mai mare era ca in fiecare zi, in aceeasi pauza, venea la mine si ma enerva. Am ajuns sa ma uit la ceas sa imi dau seama cand va aparea si mereu venea la acelasi minut.

-Tu chiar vrei sa iti petreci timpul cu mine?
-Da.
-Bine. O singura iesire si atat. Nu imi pasa unde, ce si cum, dar dupa asta ma lasi in pace. Bine?
-Nu promit.
-Atunci nu se va intampla.
-Bine, bine.  O singura intalnire si apoi nu te mai sacai in fiecare zi.
-Bine.
-Deci ce vrei sa facem?
-Ti-am spus. Nu imi pasa ce facem.
-Bine  ne vedem la 5 in fata la Libraria "Paralel".
-Bine.


Am  ajuns in fata librariei, dar nu reuseam sa acopar tot campul vizual asa ca trebuia sa ma invart putin ca sa vad persoana care ma interesa. Tavi era chiar langa mine si imi facea cu mana si desi parea ca eu ma uitam la el, de fapt nu il vedeam.
-Nu m-ai vazut? Am tresarit speriata din nou desi, in acest moment trebuia sa se afle in campul meu vizual. Ce se intampla?  La modul cel mai serios, ai probleme cu vederea?
-Aa...
-Ce e?
-Nu e nimic, nu conteaza.
-Bine spune-mi.
-Nu vreau.  Nu vreau ca lumea sa stie, ok?
-Dar ce? Eu sunt lumea?
-Nu, tu esti parte din ea. Asta e?  Asta te intereseaza?  De asta ai insistat atat de mult  sa iesim, ca sa afli tu tot ce te intereseaza?
-Nu. Bineinteles ca nu.
-Bine, vrei sa sti?  Nu vad cu un ochi, asta e problema.
-Dar cum?
-De asta nu vreau ca cineva sa stie.  Nu te uita asa la mine!!!  Ce?  Crezi ca am nevoie de mila?  Crezi ca am nevoie de ajutor?  Te inseli. Nu am nevoie nici de mila ta nici de ajutor.  Acum ca sti pot sa plec?
-Ela?!
-Ce?!
-Te rog!

A venit in fata mea si  s-a uitat la mine cu o privire pe care o detestam mai mult decat orice.  Am inchis ochii sperand ca va disparea , dar cand i-am deschis era inca acolo.

-Ce vrei?
-Vreau sa fim prieteni.
-De ce ai vrea sa fim prieteni?
-Pentru ca vreau sa te ajut.
-Ti-am spus ca nu am nevoie de ajutorul tau.
-Minti!!!  Mi-ai cerut ajutorul odata.
-Da, asta a fost inainte  sa  iti provoc mila.
-Dar nu e mila sau compasiune. De ce te temi  de  ea?
-Nu ma tem?
-Ba da si o  sti bine. Ti-e frica  sa lasi oamenii sa te ajute si sa te compatimeasca pentru ca sti ca asa iti arata ca tin la tine si asta te sperie.
-Ba nu.  Nu mi-e frica de oamenii, si cu atat de mult de dragostea lor.  Vrei sa sti care este probleam?
-Da!
-Problema este ca atunci cand oamenilor  le este mila de tine te trateza altfel, te trateza cu discriminare, iar eu nu vreau asta. Vreau sa fiu ca totii ceilalti.
-Dar nu esti si nu ma refer numai la ochi, ma refer la tine ca personalitate. Nu esti ca altii.
-Nu la asta ma refeream. Nu conteza. Nu ti-ai vazut privirea.

Stateam amandoi in mijlocul strazii si strigam unul la altul, in bataia vantului, fara niciun interes pentru lumea din jurul nostru.

-Nu vreau ca prietenii mei sa imi poarte mila.  Si nu vreau persoane prefacute in jurul meu.

M-am intors cu spatele si am plecat.