Capitolul 2. Un apus de toamna

                                Capitolul 2. Un apus de toamna 


    Am căzut şi m-am ridicat.  Am plâns şi mi-am şters lacrimile. Am adormit şi m-am trezit.
În viaţa trebuie să treci peste toate indiferent de cât de greu ţi-ar fi. Aşa am trecut şi eu peste moartea  lui.
Totuşi niciodata nu voi putea uita ce a însemnat el şi ce mi-a facut.  L-am iertat pentru că m-a lăsat aici singură.  Am renunţat a-l mai urî pentru că mă facea să sufar amintirea lui.  Am încercat să şterg totul mai puţin imaginea lui. Toată povestea noastră am uitat-o doar pentru că ea era cea mai mare dovadă a faptului că mă iubea, iar eu nu puteam lăsa asta să mă afecteze în aşa masură încât să sufar  din nou.

Astfel am trecut peste asta, sau cel puţin aşa am crezut eu. De fapt nu mai sunt aceeaşi. Nu mai zambesc decât de complezanţă sau pentru a vedea pe cineva râzând. Nu mai râd la glume si nu mai plâng decât atunci când îmi revin în minte amintiri.   Am evitat în repetate rânduri să mă mai  gândesc la mine deci in anumite privinţe arătam moartă.  Atunci când ieşeam în lume ( adică  la şcoala) îmi controlam emoţiile în aşa fel încât nimeni să nu vadă că aş fi într-un fel sau altul afectată de ceva, dar în anumite zile eşuam în mod lamentabil.




A trecut aproape un an de la accident. Mai am un an de liceu si totul ar trebui sa fie mai usor.  Scoala reprezenta o tortură. Nu ma plâng din cauza profeserilor sau a materiei,  nu existau acolo decât atunci când trebuia să răspund. Nu era o tortură numai din cauza  amintirilor. Era o tortură din cauza eforturilor de a fi veselă sau sociabilă şi mai era o tortură din cauza oamenilor care îşi plangeau de milă din chesti stupide.  De ce te-ar deranja faptul că  te-ai udat la mâini?  Sau faptul că nu ai un pix roşu?  Sau că  prietenul tău a uitat să te sune in ultima oră?  Prosti fără sens care mă plictiseau şi de care m-am săturat să mă leg.

Totuşi era o parte care imi placea.  Adoram cele mai simple gesturi de admiraţie , sau de iubire.  Adoram încercările repetate de flirt ale unora, încercari atât de evidente pentru mine. Încercări care uneori treceau neobservate şi aveau nevoie de încurajări.  Rezultatul era uimitor, dar nu dura mult. Aceste clipe scurte  mă făceau mulţumită.

Viaţa merge mai departe orice s-ar întâmpla.  Dacă Ştefan a însemnat un apus de toamnă rece, atunci în acest moment mă aflu în noapte aşteptând să adorm sau să mă trezesc. Aştepând să vină răsăritul.  Poate răsăritul nu va mai veni. Poate sfârşitul va veni în noapte. Nu contează.  Speranţa unui răsărit este singurul lucru care mă ţine în viaţă.

Fiecare zi e la fel.  În noapte nu vezi diferenţe, În noaptea aceasta nu ai stele, nu ai somn şi nu eşti treaz, şi mai presus de toate nu ai vise, ai doar  speranţa.


Zilele au trecut. Mi-a mai rămas vacanţa de vară şi încă un an, anul terminal.
De ce ma temeam mai mult a apărut,  Vacanţa de vară.  Nu a mai rămas nimic de facut.  Nu mai am cu ce să îmi ocup timpul deci mă lamentez în continu sperând să treacă repede. Nu îmi permit luxul de a fi inconştientă deci durerea pune stăpânire pe mine în fiecare noapte şi  cu fiecare clipire.














Am ajuns in luna iulie. Mijlocul vacanţei de vară. Timpul trece foarte greu.Şi situaţia s-a îmbunătaţit sau s-a agravat.  Toată lumea ar spune ca  mi s-a întamplat o nenorocire şi chiar e o nenorocire dar nu şi pentru mine. Ei spun ca acum sunt în întuneric, dar gresesc. Ceea ce mi s-a întâmplat aş lua-o ca  pe o minune şi o binecuvântare. Nu sunt în întuneric, sunt în lumină.


Acum câteva săptămâni mergeam prin ploaie (mi-am uitat umbrela acasă, un lucru de aşteptat din partea mea). Şi tot mergând spre casă, din cauza faptului că mă grăbeam nu m-am uitat pe unde merg. Aveam în minte numai amintiri.  Plângeam fără să îmi dau seama  şi la un moment dat am alunecat, căzând pe jos. Am dat cu capul de o piatră şi am rămas inconştientă pe jos.  În acel moment nu era nimeni  care să mă vadă , deci am stat acolo ceva vreme. Am avut o contuzie, şi în urma operaţiei mi-am pierdut vederea la un ochii.

De aceea unii spun că sunt în întuneric.  Ei greşesc. Cu acel ochi chiar dacă nu vad îmi provoacă fericire şi durere în acelaşi timp.  Nu văd întuneric în acel ochii, e lumină. O lumină atât de plăcută încât o ador.  Şi mai e ceva.  Cu acel ochii îl văd pe el.  Îl văd când e cu mine. Având imaginea doar de la un ochii, atunci când e Şi  el, cele doua imagini se suprapun părând ca şi cum ar fi acolo.  Nu e tot timpul dar cand e , eu il vad, astfel dezastrul meu a devenit suportabil.

Totuşi această problemă nu mă lasă  să termin liceul în mod normal. De aici şi partea proastă.  Nu am hotărât încă , împreună cu părinţii mei dacă să mă retrag de la liceu , dar eu încerc să fac progrese în a exista cu un singur ochii. S-ar putea totuşi să reuşesc să rămân şi la scoală. Trebuie doar să pot citii şi scrie cu un singur ochii.


Astfel dezastrul devine suportabil. Iar în noapte apar stelele.