Alaturi de ingeri


                                                         Capitolul 1.  Sfarsitul


          In sfarsit viata mea era in ordine. Persoana pe care o iubesc era in sfarsit langa mine, si prin nu stiu ce minune si el ma iubea. Viata mea devenea un vis frumos.  Acum puteam sa mor linistita. Nu mai aveam asteptari de la viata si singurul lucru pentru care mai traiam era persoana de langa mine. El era motivul existentei mele.  Eram atat de fericita incat nu ma puteam opri din zambit, radiam de fericire. 




Parintii mei au plecat  acum 2 ore la cabana , si ne asteaptau pe noi.  Stefan a venit cu masina chair la timp, dar bineinteles eu nu eram gata.  
Am plecat pe la ora 20.30. El conducea un Peugeot argintiu, imi amintesc ce bine s-a distrat pe seama mea cand l-am intrebat ce masina era.

 Apusul era aproape pe sfarsite, dar eu nu ma uitam la el. Era ceva mai bun de vazut.  Urma o curba de care  ma  temeam mereu cand eram mica . Mi se parea ca voi cadea.  Cu timpul mi-am invins frica, totusi de fiecare data cand conduceam pe acest drum aveam extrem de multa grija.  

Pentru o clipa atentia mi-a fost distrasa de la valea de langa mine la scartaitul rotilor pe asfalt in incercarea disperata de a se opri.   S-a uitat pentru o fractiune  secunda la mine dupa care a incercat o manevra disperata de scapare.  O bubuitura puternica , ochii lui Stefan pe mine si apoi......











Nu ai voie sa dezechilibrezi balanta dintre bucurie si tristete.  In viata trebuie sa ai parte de amandoua in proportii egale.  Mereu m-am gandit ca doar cei care au avut o copilarie nefericita , sau trista au parte de o viata spectaculoasa cu iubire si fericire, si doar ei vor avea parte de o batranete fericita.  Eu nu am avut o copilarie nefericta, si nicidecum trista de aceea se pare ca eu eram sortita unei vieti de singuratate.  Asa am crezut pana l-am intalnit pe Stefan.












   Unde sunt?  Ce e cu galagia asta?  Ce s-a intamplat? Intrebarile erau pe punctul de a iesi dar nu imi gaseam forta sa imi deschid ochii. Am incercat din rasputeri sa imi deschid ochii si sa vad ce se intampla, dar nu voiam sa fac asta , imi era frica. Exista ceva de care imi era si mai frica.  O intrebare de care fug.  O mana rece imi atinge fruntea.  Ochii fara viata se deschid . 

Mirosul de spital era ingrozitor.  Tot ce vedeam era prin ceata.  Trei siluete stateau la marginea patului.  Am recunoscut-o imediat pe mama.  Langa ea era cineva pe care nu-l mai vazusem niciodata , iar cea de-a treia persoana era tata. 

-Ce s-a intamplat?  Vocea mea era sparta, fara viata. Parca venea din interiorul unui mormant.
-Micaela!!!  Mama avea o voce foarte alarmata.  Linisteste-te!  Totul este  bine!  Poti sa dormi!
-Mama nu vreau sa dorm.  Te rog spune-mi ce fac aici?
-Dormi putin puiule si dupa ce vei fi mai odihniva vom discuta.
-Mama , nu vreau sa dorm. Aproape ca plangeam.
-Te rog Micaela, dormi putin si apoi vom vorbi.
-Promiti?
-Da.

Eram mult mai usor sa nu ma impotrivesc somnului decat sa lupt cu el sa ramn constienta.  Intrebarea tot nu imi dadea pace. Dar ceva imi spune ca nu voiam sa aflu raspunsul.  M-am lasat purtata de somnul dulce, totusi cu retinere. 

Tot decorul s-a schimbat. Nu mai eram in spital.  Eram pe o alee singura.  Mergem incet fara rost.  Alea mi se parea foarte cunoscuta.  Continuam sa merg fara rost.  Plangeam!  Era frig si am inceput sa nu imi mai simt corpul.  Am ajuns in neant. Nu mai era drum , nici decor.  Eram doar eu care mergeam fara rost.  Eram doar eu care plangeam.  Disperarea m-a cuprins si am inceput sa strig.

M-am trezit brusc, toata transpirata.  Lacrimile au inceput sa imi curga pe obraz.  Mama mea dormea langa mine. Am facut tot posibilul sa nu o trezesc, doar era miezul noptii, dar am esuat lamentabil scapandu-mi niste scancete.

-Mama imi pare rau ca te-am trezit.  Culca-te la loc.
-Scumpo  stai listita.
-Mama , culca-te.  Maine dimineata trebuie sa imi raspunzi la intrebari si nu vreau sa dormi. IN plus si eu am nevoie de somn.
-Bine.

Dar pe cine pacaleam?  Nu mai puteam dormi, si dimineata nu stiu cand va veni.  Am inchis ochii in disperarea de a mai adormi dar in minte aveam doar ultimul cosmar.  Voiam sa ma plimb. Nu voiam sa stau in pat.  
Am incercat sa fredonez ceva ,o incercare de a nu ma gandi la cosmar, dar singura melodie care imi venea in minte era melodia care  imi punea in cap intrebarea.  Deci am stat cu ochii inchis concentrandu-ma pe nimic.



Dimineata a venit incet si fara vlaga.  Micul dejun a fost servit  si acum era momentul intrebarilor.  Prima si cea mai importanta , cea de care ma temeam cel mai mult. Totusi nu ma puteam gandi la ceva foarte rau.
-Mama?
-Da.
-Uu..   unde este Sttefan?
-Draga mea, aaa...   Stefan, ei bine...   Si a izbucnit in plans.
-Mama?  Ce s-a intamplat?  E ranit grav?  Unde este?  De ce nu este aici?
-Ela , eu...  aaa...  eu...
-Mama te rog!
-Stefan nu...
-Ce mama?
-Stefan  a...   a... a...  murit.
Cum?  Ce ?  ...............  Nuuuuuuuuuu NU se poate.  Nu este adevarat.  Nu te cred.  este o farsa.  Nu se poate.  Nu puteam spune nimic din toate astea.  Nu poate sa moara si eu sa traiesc.  Nu poate. Nu are voie.  El e viata mea.  Nu pot trai fara viata mea.  Sirul gandurilor s-a oprit.  Nu mai eram coerenta .  Nu puteam sa plang.  Nu puteam nici macar sa ma misc.  Am incercat sa imi gasesc bratele.  Pentru prima data am incercat sa ma misc, dar  am observat sa aveam o mana bandajata si un picior la fel bandajat.  Gatul imi era imobilizat, dar nu simteam nimic.  Nici un sentiment. 

Durerea m-a naucit.   Nu vedeam nimic.  Nu mai auzeam nimic.  Ma uitam la tavan fara sa il vad. Auzeam un zumzet langa mine, lucruri care nu insemnau nimic. Stiam ca ar trebui sa vorbesc cu mama, ca ar trebui sa ii spun ca sunt bine si ca voi trece peste asta, dar nimic nu mai avea sens. 

Nici un lucru nu mai avea contur si nici un lucru nu mai insemna nimic chiar daca odata aveau multe semnificatii.  Am inchis ochii in incercarea de a uita tot ce s-a intamplat. 

M-am lasat purtata de toate temerile mele.  Plangeam.  Nu ma puteam opri, dar nu conta.  Nimic nu avea rost. Am simtit o mana care ma mangaia .  Nimic decat un milion de cutite pe fruntea mea.  Am lasat durerea cutitelor sa ma ia mai departe.






Am iesit din spital in 2 saptamani.  Afara ploua dar nu am observat decat atunci cand am simtit apa in papuci. Eram obisnuita sa am apa pe fata. Nu mai vedeam nimic.
Nu mai simteam nimic.

Comentarii

  1. Scumpa mea, incep prin a-ti spune ca sunt incantata pana in maduva oaselor de acest articol:)
    Cu siguranta e cel mai bun dintre toate pe care le-am citit in ultima vreme.
    Ai reusit sa cuprinzi totul...fericirea,temerile, emotiile,tristetea,reactia pt cineva care a murit, si multe altele.E incredibil:*:*:*

    Mii si mii de felicitari>:D< Bravooooo!:X
    Sunt mandra de tine:*

    Dar totusi...sper sa fi fost o poveste si tu sa fi bine>:D<Sper ca n-a fost nici o parte reala...eventual povestea altcuiva. Mi-am pus intrebarea daca esti bine, imediat ce am simtit intensitatea emotiilor...parca am trait ce ai scris pt o clipa.Mi-au dau pana si lacrimile:|

    P.S. Daca continui asa cine stie...poate voi ajunge sa-ti cumpar prima carte:)) Pt ca inspiratie ai:X Succes!

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc mult!
    Stai linistita , nu exista niciun sambure de adevar in toata povestea. Nici macar o poveste auzita de undeva sau un vis sau orice altceva. Totul este fictiune.

    Multumesc pentru aprecieri si sper sa iti placa si continuarea la care lucrez.

    RăspundețiȘtergere
  3. te-a inspirat piesa de la 3sud-est?:D
    imi place foarte mult:x

    RăspundețiȘtergere
  4. da..fictiune..dar undeva in lumea asta ce ai spus cu siguranta s-a intamplat..si eu am scris 2 povestioare mici care au un mic sambure de adevar:)...scrii frumos;)

    RăspundețiȘtergere
  5. multumesc! Chiar apreciez faptul ca va spuneti parerea. Cat despre o posibila continuare va mai dura ceva pana va aparea, sau poate nu va aparea.

    Multumesc mult pentru aprecieri!

    RăspundețiȘtergere
  6. yey :D, si uite ca a aparut (e chiar la partea a 4-a acum, plus e lasat si loc de continuare :) )

    Am optat sa pun acest comentariu aici pentru ca nu prea am avut inspiratie a comenta fiecare capitol in parte.. si cum originea "seriei" este aici, am zis ca e ok ;).
    Sunt de acord cu tot ce a zis Deni (initial, aia a fost si reactia mea :D) si concluzia la cere a ajuns NightShadow, "scrii frumos;)"

    Sincer povestea m-a captat si astept urmatorul capitol/episod. Asa l-am perceput eu, ca un serial, si unul foarte bun. Dai atatea detalii si e asa usor ca fiecare sa compleze "golurile" actiunii (un fel de scene care nu sunt scrise dar care prin imaginatie pot face dintr-un capitol, cu usurinta, un episod standard de 45 min)

    Am ezitat un pic sa scriu comentariul asta insa am zis totusi sa o fac, pentru ca asa cum e el.. poate te motiveaza sa continui si iti arata ca nu "vorbesti" singura :)

    Ai mai castigat un spectator :D

    RăspundețiȘtergere
  7. Multumesc mult tuturor!!! Sunt motivata sa continui, deci sper sa aveti rabdare cu mine si sa continuati sa cititi.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Spune-ti parerea.Parerea ta chiar conteaza!

Postări populare de pe acest blog

Capitolul 8. Neasteptat

Sunt tot ce vezi

Insomnie de vara